Am ezitat să scriu, în aceste zile, despre Nelson Mandela. Un sentiment de jenă, oricât de straniu ar suna, mi-a inoculat aproape neprevăzut un fel de teamă de a nu intra, cumva, într-un cor al omagiilor şi mai ales al „omagiatorilor” de serviciu. Uneori, limba, în funcţia ei comunicaţional denotativă, nu doar că ne stăpâneşte ea pe noi şi nu invers, aşa cum suntem tentaţi să credem, dar ne şi trădează. O ştia Eminescu, o va propune ca o axiomă de gândire Heidegger şi se poate de lesne verifica îndeosebi în faţa unor evenimente majore, precum despărţirea de o mare personalitate.
Am depăşit, nu fără dificultate, acest obstacol inerţial, pe firul unui gând ce s-a deschis în mine ca o revelaţie, făcută posibilă la capătul unei întrebări privind unicitatea acestui om intrat în marea simbolistică a lumii ultimului veac. Ce anume l-a propulsat pe odrasla unei obişnuite familii de negri săraci şi înrobiţi de flagelul apartheidului la dimensiunea unei pecete de neşters în memoria unor vremuri atât de contradictorii şi opace la o aventură ca a sa?
Şi, dincolo de avalanşa de judecăţi, formule, epitete, analize evaluatoare ce scurt-circuitează în aceste ore planeta de o manieră fără precedent, am ajuns să conchid că marea taină a personalităţii sale, acel lucru ce-l singularizează şi-i conferă măsura unui simbol s-ar putea exprima, înţelege şi sintetiza în refuzul tranşant şi polemic al violenţei. O filozofie a non-violenţei ce şi-a asumat, într-un moment în care „logica” elementară o incrimina în datele cazuistice evidente: refuzul tranşant al răzbunării.
Mi-am dat seama că, în istoria umanităţii, doar câteva nume l-au precedat şi anticipat în această opţiune ce avea să-l transforme, în doar câteva clipe de rezonanţă milenară, în ceea ce este şi va rămâne: un EXEMPLUM.
Întâiul şi, indiscutabil, cel mai străvechi şi mai modelator exemplu este Iisus, el însuşi simbol şi, mai mult decât simbol, însăşi parabola non-violenţei, a anti-vendetei, ca sursă şi mobil al pacificării umane. În moştenirea sa sapienţială păcatul şi mântuirea sunt feţe ale aceleiaşi monede, probe înscrise în destinul nostru, aporia unui integrum. Pe drumul sacrificial al Golgotei, pe Cruce şi, apoi, în învăţătura transferată discipolilor Săi, înainte de a se muta în Cer, sensul celor mai grav şi mai înălţător al poruncilor a fost refuzul răzbunării.
Un mileniu şi jumătate mai târziu, un tânăr înţelept din India colonială, Mahatma Gandhi, a purces, înarmat doar cu neobişnuita Putere a gândului pacificator, într-una din rarele revoluţii de eliberare fără nici cel mai insignifiant uz al forţei. Şi mi-am amintit cum, cu siguranţă deloc întâmplător, Gandhi, predicator al non-violenţei, a fost prezent şi în Africa, ba dacă nu greşesc cumva, chiar pe meleagurile lui Maliba.
În fond, lecţia aceasta a lor, pe cât de rarissimă în istoria noastră pământeană, a intrat în categoria enigmelor. Din păcate, dacă ne gândim nu doar la măreţia şi la eficienţa ei necontestată şi necontestabilă, ci mai ales la disponibilitatea cu care ni se oferă. Şi totodată la proba autentificării ei sub semnul unei şanse, poate unice, a depăşirii stării conflictuale ce străbate de la un capăt la altul aceeaşi regretabilă istorie.
Faimoase alte nume (personalităţi admirate, urmate, celebrate, contestate) ce-au mişcat, mai mult malefic decât benefic, istoria, n-au urmat calea non-violenţei. Şi cui atât mai puţin pe cea a refuzului răzbunării. Ce-ar fi fost, ca să ne oprim doar la o ipoteză, Lumea cu atâţia dictatori care, în locul răzbunării împinse spre cele mai josnice practici ale torturii şi ale crimei instituţionalizate, s-ar fi retras sub frunza de măslin a Iertării, ca pact şi mobil al coabitării întru construcţie, departe de sirenele urii şi ale distrugerii?
Însă lecţia lui Mandela e mult mai aproape de noi şi de ceea ce trăim decât putem realiza: pe scena noastră politică, de azi, violenţa, scandalul, cearta necontenită, cotidiană, la bază ca şi la vârf, ni se oferă drept …act politic. Şi nu e nimic altceva decât un impertinent şi lamentabil conflict alimentat de o tristă competiţie a răzbunării.
Nu, n-am învăţat nimic din istorie. Blestemaţi, parcă, să ocolim şi chiar să evităm calea pildelor care duc, mai direct şi mai tonic, spre salvare. Şi spre înţelepciune.