Se împlinesc astăzi, 22 noiembrie, 50 de ani de la asasinarea celui de-al 35-lea preşedinte al SUA, John Fitzgerald Kennedy, în Dallas, statul Texas, unde se afla la capătul unei vizite dense de trei zile. Evenimentul are o amplitudine deosebită, din moment ce doi preşedinţi democraţi – Barack Obama şi Bill Clinton –, însoţiţi de soţiile lor, au depus, miercuri, cu două zile înaintea datei comemorative, la cimitirul Arlington din Washington, coroane de flori în semn de omagiu. Tot miercuri, dar seara, preşedintele Barack Obama a prezentat, în cadrul unei ceremonii la Casa Albă, laureaţii 2013 – printre alte 16 personalităţi ale vieţii politice, sportive, ştiinţifice şi culturale, fostul preşedinte Bill Clinton, redactorul-şef de la Washington Post şi confidentul lui Kennedy, Ben Bradlee, vedeta de televiziune Oprah Winfrei – ai medaliei prezidenţiale a Libertăţii, lansată de JFK. A absentat fiica sa, Caroline Kennedy, aflată de puţină vreme la Tokyo, ca ambasador al SUA. Atât Barack Obama, cât şi Bill Clinton, ambii cu câte două mandate la Casa Albă, au revendicat moştenirea lui J.F. Kennedy în campaniile lor electorale. Astfel, întâlnirea lui Bill Clinton cu Kennedy, la o recepţie în grădina Casei Albe, în iulie 1963, a fost surprinsă de un fotoreporter devenit celebru. Barack Obama, la rândul său, atras de idealurile Partidului Democrat graţie senatorului Kennedy, în cursul unui eveniment American University din Washington, a pomenit de acest lucru în campania sa din 2008. Nu lipsită de simbolistica sa politică, prezenţa lui Obama şi Clinton, împreună cu soţiile lor, relansează speculaţiile privind eventuala susţinere a lui Hillary Clinton de către actualul preşedinte la alegerile din 2016, când fosta Primă Doamnă şi apoi secretar de stat va avea 69 de ani. Dar, dincolo de toate acestea, după 50 de ani de la asasinarea lui JFK, în vârstă de 46 de ani, în centrul oraşului Dallas, persistă enigmele, multiplele teorii ale complotului şi încă n-a fost dat răspunsul-cheie la întrebarea dacă trăgătorul Lee Harvey Oswald este adevăratul şi singurul autor sau a făcut parte dintr-o conspiraţie mai largă.
Coincidenţe stranii: Lincoln şi Kennedy
Istoria este un discurs, o naraţiune şi, ca naraţiune, se supune regulilor de rând ale naratologiei. Este un discurs explicativ. Şi orice discurs de această factură trebuie analizat prin grila epistemologică: ce fel de cauzalitate urmăresc autorii? Ce ne facem însă în faţa unor coincidenţe inexplicabile şi şocante, cum sunt cele legate de preşedinţii americani Lincoln şi Kennedy? Abraham Lincoln a fost ales preşedinte în 1860, iar la o sută de ani, în 1960, a fost ales preşedinte John F. Kennedy. Şi soţia unuia, şi a celuilalt au pierdut câte un copil în timp ce se aflau la Casa Albă. Ambii preşedinţi au fost împuşcaţi într-o zi de vineri şi în aceeaşi parte a corpului: în cap. John Wilkes Booth, asasinul lui Lincoln, acesta aflat cu soţia într-o lojă a teatrului „Ford”, s-a născut în 1839, iar la o sută de ani distanţă se năştea şi Lee Harvey Oswald, ucigaşul lui Kennedy, în timp ce se afla într-o limuzină decapotabilă construită de Ford. Atât Booth, cât şi Oswald, au fost la rândul lor împuşcaţi înainte de finalizarea investigaţiilor.
Şi totuşi, cine l-a ucis pe John Fitzgerald Kennedy?
După o jumătate de secol, publicarea a nenumărate cărţi şi anchete, realizarea mai multor scurt şi lungmetraje, persistă neclarităţile legate de ziua de 22 noiembrie 1963. Americanii, şi nu numai, pun la îndoială versiunea oficială. Un sondaj Associated Press sugerează că doar un sfert din repondenţi cred că Lee Harvey Oswald a fost singur, iar 60% rămân convinşi de orchestrarea unui complot. Poate doar deschiderea arhivelor CIA, după 26 octombrie 2017, ar mai putea face lumină. John Kerry, secretar de stat, student în epocă, şi-a exprimat recent, pe NBC, „îndoielile serioase că Lee Harvey Oswald a acţionat singur”. Prea mare este cantitatea de bizarerii, ambiguităţi, inconsecvenţe. Şi apoi CIA şi FBI n-au pus niciodată toate documentele deţinute la dispoziţia comisiei conduse de preşedintele Curţii Supreme, Earl Warren, care a făcut ancheta. Arma atentatorului, identificată iniţial, ar fi fost un Mauser 7,65 înainte de a fi devenit un Mannlicher – Carcano, de provenienţă italiană. Singura certitudine: la 22 noiembrie 1963, ora locală 12.30, în timp ce preşedintele Kennedy, guvernatorul Texasului, John Connaly, şi soţiile lor se aflau în limuzina decapotabilă ce rula lent în Dallas, cu escortele de rigoare, s-au tras trei focuri de armă asupra lor. Connaly a fost rănit, iar Kennedy ucis de un glonţ în cap şi altul în gât. Lee Harvey Oswald, ex-puşcaş marin, 24 de ani, arestat, a fost împuşcat două zile mai târziu. Comisia Warren a respins ideea unui complot, concluzionând că Oswald a fost singurul trăgător, aflat la etajul al şaselea al unui depozit de cărţi şcolare, unde lucra. În 1976, o nouă comisie „The United States House Select Committee on Assasinations” (HSCA) a deschis o altă anchetă, care a confirmat că Oswald a fost singurul asasin, dar că atentatul a fost premeditat de o conspiraţie, fără a se preciza numele responsabililor. Cum nici expertizele balistice n-au fost suficient de convingătoare, HSCA a deschis poarta şi altor speculaţii, opinând că s-au tras patru focuri de armă şi au existat cel puţin doi trăgători, potrivit înregistrărilor făcute de aparatura ataşată la centura unui poliţist din escortă.
A fost amestecată Mafia?
Sindicatul crimei era pornit împotriva lui Kennedy. Să i se fi tras moartea de la asta? Potrivit uneia dintre teze, Mafia era furioasă de eşecul din Golful Porcilor, vasul Huston, la bordul căruia se aflau exilaţii cubanezi – pregătiţi în Guatemala şi recrutaţi la Miami – , fiind lovit în plin şi eşuând pe un recif, lipsit de orice aprovizionare. Opt avioane ale forţei de invazie au fost doborâte de antiaeriana cubaneză la 17 aprilie 1962. În trei zile, fideliştii au ucis
200-300 dintre adversarii lor, luând 1.113 prizonieri, schimbaţi mai târziu, după negocieri anevoioase, pe medicamente şi tractoare. Kennedy ar fi putut încerca redresarea situaţiei, angajându-şi direct ţara în ostilităţi, aşa cum îl presau şefii de Stat Major, însă a refuzat fără să ezite. Cu toate că era furios împotriva CIA, care îl antrenase în această situaţie insuportabilă, va lua asupra sa toate responsabilităţile acestui enorm fiasco, supărătoare deşteptare pentru o preşedinţie care se anunţa promiţătoare. „Victoria are o sută de părinţi, dar înfrângerea este orfană” va spune mai târziu. Mafia conta pe răsturnarea lui Fidel Castro, în Cuba, unde cazinourile în care avea interese fuseseră închise. Naşul Carlos Marcello ştia că fratele preşedintelui, Robert, ministrul Justiţiei şi procurorul general, lansase o mare ofensivă împotriva lumii interlope. Ameninţat de un proces şi de deportare, el dorea răzbunare. Potrivit FBI, în 1985 Marcello ar fi mărturisit unui camarad de închisoare: „L-am ucis pe nenorocit şi mă bucur. Regret că n-am făcut-o cu mâna mea”. Susţinătorii acestei teorii invocă faptul că Jack Ruby, proprietarul lui night club, care l-a ucis pe Oswald chiar în sediul poliţiei din Dallas, la două zile după asasinarea lui Kennedy, era legat de Mafia din Chicago. Oswald, de asemenea, avusese legături cu Mafia prin unchiul său, bookmaker (parior) în Nouvelle Orleans. Comisia Warren şi HSCA au concluzionat, aproape identic, că Mafia nu a fost implicată, dar persoane legate de aceasta ar fi putut.
Implicare cubaneză?
Fidel Castro avea motive să jinduiască la debarasarea de Kennedy după invazia din Golful Porcilor şi tentativele de asasinare ale CIA. Lindon Johnson părea convins, într-un interviu din 1968, de următorul lucru: „Kennedy dorea capul lui Castro, dar acesta i-a luat-o înainte”. Să mai reţinem că din 3 ianuarie 1961, în ultimele zile de mandat ca preşedinte a lui Dwight Eisenhower, fusese dată publicităţii declaraţia cu privire la ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare cu Republica Cuba. Departamentul de Stat al SUA a declarat că ruperea relaţiilor diplomatice cu această ţară din Caraibe „nu va influenţa deloc situaţia bazei din Guantanamo”, pe care americanii intenţionau să o menţină. Noul preşedinte suspendase toate achiziţiile de zahăr de la Havana, iar în mesajul despre starea uniunii spusese că nu acceptă în această regiune proliferarea comunismului. Alte versiuni menţionează că Fidel Castro ştia de planul lui Oswald şi l-a încurajat în demersurile acestuia. Cu puţin timp înainte de asasinat, Oswald se deplasase în Mexic, la sediul ambasadei Cubei, pentru a cere o viză de intrare în această ţară, dar a fost refuzat. S-a cazat însă într-un hotel care găzduia spioni cubanezi. Altă teorie, manipulată de anti-castrişti, reproşa că eşecul din Golful Porcilor se datora lui Kennedy, care refuzase în ultimul moment, cum spuneam, decolarea avioanelor americane. Cele două comisii au respins implicarea cubaneză.
Criza rachetelor
În plin război rece, Nichita Hruşciov şi John Fitzgerald Kennedy reuşesc un compromis, care în opinia multor analişti politici ai vremii însemna evitarea unui al treilea război mondial. S-a aflat de instalarea rachetelor sovietice în mica insulă, îndreptate spre SUA. Prin fotografii de cea mai bună calitate. JFK a reunit EXCOM-ul, apoi Cabinetul, şi, în fine, liderii Congresului, printre care unii, în special Fulbright, de regulă mai paşnic, se vor mira că nu se hotărâse o debarcare imediată. Kennedy a jucat o carte mare, bine consiliat de fratele său, Robert. O butadă remarcabilă în faţa EXCOMUL-ui reunit la Casa Albă: orice sfat veţi da astăzi, îl veţi regreta peste o săptămână. Îngrijorarea va atinge cote maxime. Nu exista, la acea dată, un telefon direct între Kremlin şi Casa Albă. Kennedy îl va primi el însuşi pe Andrei Gromîko, şeful diplomaţiei ruse, care se afla la New York pentru sesiunea ONU, şi-l va pune în gardă, după expresia sa favorită, contra oricărei erori de calcul. La 24 octombrie 1962, ora 16.00, după ora Bucureştiului, blocada americană a intrat în acţiune. Proclamaţia lui Kennedy preciza că orice navă care se îndreaptă spre Cuba primeşte ordinul de a se supune unei inspecţii şi dacă nu se supune va fi oprită, forţa netrebuind să fie utilizată decât în cazul în care ea ar fi absolut necesară. Colac peste pupăză, un avion U2 rătăcit deasupra teritoriului sovietic, în ciuda tuturor indicaţiilor de a se evita orice provocare, a reuşit cu greu să-şi ia tălpăşiţa. În schimb, un alt avion U2 va fi doborât deasupra Cubei, Radio Havana avertizând că orice avion militar care va invada spaţiul aerian cubanez o face cu riscul de a suporta focul apărării antiaeriene. S-a jucat o carte mare. La două scrisori ale lui Hruşciov, Robert Kennedy i-a sugerat fratelui său să nu răspundă celei de-a doua, nedată publicităţii, ci doar mesajului confidenţial din ajun. Nici ruşii n-au forţat la maximum, deşi Hruşciov a cerut retragerea rachetelor americane Jupiter din Turcia. Duminică, 27 octombrie, ora 10.30 la Washington, telexurile agenţiilor de presă ţăcăneau pentru a transmite ştirea senzaţională: Hruşciov accepta să-şi retragă rachetele din Cuba. La 19 decembrie 1962, după ce sondase în zadar terenul pentru o conferinţă la nivel înalt, Hruşciov avea să-i scrie lui Kennedy: „Mi se pare c-a venit timpul să punem capăt pentru totdeauna experienţelor nucleare”. Criza rachetelor din Cuba şi soluţia înţeleaptă găsită de fraţii Kennedy sunt şi astăzi evocate de americani ca un pisc al politicii lor externe. Lee Harvey Oswald fusese în URSS în 1959 şi se însurase cu Marina Prusakova, al cărui unchi lucra pentru KGB. Revine în 1962 în SUA şi încearcă să ajungă în Cuba. Cele două comisii menţionate au estimat că exclud „intervenţia sovietică”. Ceea ce pare verosimil, dacă ţinem seama că Hruşciov a deplâns atentatul împotriva lui Kennedy, şi va rătăci ca năuc în biroul său, timp de mai multe zile. Peste numai doi ani, în noaptea de 13-14 octombrie 1964, plenara CC al PCUS îl va elibera din toate funcţiile „din raţiuni de sănătate”. Un accent relatat de Mircea Maliţa, fost diplomat, în cartea sa (“Zid de pace, turnuri de frăţie”) în colaborare cu Dinu C. Giurescu. În timpul crizei rachetelor o delegaţie a Bucureştiului – Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu – s-a aflat la Moscova. Maurer i-ar fi spus lui Dej: “Ghiţă, ai să citeşti în ziare că te afli în război cu America. I-ai văzut, auzit, ăştia nu sunt în toate minţile”. Peste numai un an, Dej va spune membrilor Biroului că Hruşciov a mers la aventură în criza cubaneză, creind primejdia unui război mondial.
Dar CIA?
Cunoscută pentru sponsorizarea asasinatelor politice în toate colţurile lumii, Agenţia Centrală de Informaţii (CIA), asociată nu rareori şi unor indivizi de extremă dreaptă, exilaţilor cubanezi, dar şi dealerilor de armament, este bănuită de ingerinţe în toată povestea. JFK s-ar fi confesat secretarei, dar şi fratelui său, că nu-l va mai prefera pe Lindon Baines Johnson, coechipier, pentru realegerea sa, în 1964, evocând două afaceri de corupţie. De unde teza că vicepreşedintele, pentru a se debarasa de Kennedy, se asociază CIA şi diverşilor indivizi, care vor şi profita din plin în administraţia Johnson. Printre agenţii CIA bănuiţi a fi fost implicaţi s-ar fi aflat şi George Bush, ex-preşedinte, care se afla la Dallas în aceeaşi zi. LBJ ar fi insistat pe lângă Kennedy să meargă la Dallas şi să traverseze Dealey Plaza. Potrivit metresei lui LBJ, Madeleine Duncan Brawn, la vestea atentatului s-ar fi bucurat, înjurându-i pe fraţii Kennedy. Cam aceasta este povestea pe scurt a celui de-al 35-lea preşedinte american, care, la 7 noiembrie 1960, l-a devansat pe Richard Nixon cu mai puţin de 120.000 de voturi şi care a moştenit de la predecesorul său, Dwight Eisenhower, o harababură, după propriile cuvinte ale acestuia. Din Laos în Congo şi apoi în Vietnam şi de acolo în Cuba. Cel mai apropiat consilier al său a fost Robert Francisc Kennedy, ministru al Justiţiei şi procuror general al SUA (1961-1964), cu rol major în criza rachetelor din Cuba, asasinat în timpul alegerilor pentru desemnarea candidatului Partidului Democrat la alegerile din 1968.
(Bibliografie: Le Point, Le Monde, „Istoria războiului rece”, Andre Fontaine, Ed. Militară Bucureşti, 1994)
