Prezenţa istoricului Lucian Boia la Craiova, duminică, în cadrul întâlnirilor „SpectActor”, organizate de Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, am considera-o, înainte de toate, una de bon-ton, adică una inspirată şi deplin circumscrisă acţiunilor menite a legitima opţiunea municipiului nostru pentru dobândirea titlului de Capitală Culturală Europeană. Scriitor extrem de prolific în ultimii ani, iscusit realizator al portretului istoric, social, politic, dar şi moral al României, tradus în afară – şi nu puţine lucrări au văzut lumina tiparului mai întâi în Franţa, nefiind la îndemâna multora să se exprime literar în limba lui Voltaire – Lucian Boia acroşează cu dezinvoltură, fără nici un fel de inhibare, o diversă paletă tematică, ce include chestiunea demitizării în istorie, apoi etica, discutabilă în multe cazuri, a elitei intelectuale româneşti între 1930 şi 1950, pentru a ajunge la România de astăzi şi a se întreba „de ce este altfel?”. Chiar dacă nu în toate demersurile sale se dovedeşte exhaustiv, deşi nuanţează inspirat, chiar dacă nu cochetează frecvent cu empatia faţă de subiecţii temelor abordate şi, mai mult, cultivă negaţionismul, dar într-o tonalitate moderată, Lucian Boia structurează destul de convingător etapele istorice, cu luminile şi umbrele lor, neomiţând să evidenţieze atât deficitul de democraţie din perioada interbelică, cu aproximaţiile şi limitele ei, fără a se extazia deloc în faţa virtuţilor monarhiei. Dimpotrivă. „Regimul comunist a făcut ca România interbelică să pară mai democratică decât era (…) În fapt, e greu de caracterizat România dintre cele două războaie mondiale ca fiind democratică sau nedemocratică. Era o îmbinare de democraţie şi autoritarism” („Capcanele istoriei” – pag. 48). Referirile concrete la oportunismul elitelor intelectuale, versatilitatea acestora, l-au nemulţumit pe criticul Nicolae Manolescu, actualmente ambasador UNESCO, care i-a reproşat, într-o tabletă, absenţa sau omiterea premeditată a celor care nu s-au conformat. Enumerând, fără a epuiza şirul, numele mari ale elitei intelectuale care şi-au dat întâlnire într-un număr special al revistei „Fundaţiilor Regale”, la 8 mai 1940, cu prilejul celor 10 ani de domnie ai lui Carol al II-ea, cu numai trei luni înaintea „prăbuşirii regimului”, Lucian Boia nu pune anateme, nu trage vreo concluzie, nu îşi exprimă maliţiozitatea, dar ne îndeamnă la reflecţie. Fiindcă tot el afirmă undeva, într-un eseu al său, „De ce este România altfel?”, că „nu este un merit să mergi corect, este o deficienţă să mergi strâmb”. Sigur că avem o istorie zbuciumată, cu momentele ei abisale, cu dictatură legionară, regală, antonesciană, comunistă, cu „comisii de epurare” zeloase, cu perioade de disperare reală, când „calea de mijloc devenea tot mai puţin practicabilă”, încât, exagerând într-o oarecare măsură, dar nu prea mult, destui s-au văzut în faţa dilemei: ori Academia, ori puşcăria. Fiindcă regimul comunist, la puţină vreme după instalare, nu s-a orientat după formula moderată „cine nu e împotriva noastră e cu noi”, ci după principiul răsturnat, potrivit căruia „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Şi judecata morală asupra colaboraţionismului din eopcă ar trebui să ţină seama de această realitate. Lucian Boia se dovedeşte, în scrierile sale, egal cu sine, reuşeşte în demonstraţii atente, nu polemizează, nu se impacientează nici în faţa exceselor ideologice şi politice cu tendinţe spre extreme. Circumscrie totul momentului politic. Se uimeşte bonom, totuşi, în faţa unor replici memorabile, precum mărturisirea lui C. Rădulescu-Motru, în toamna anului 1944: „Dacă nu aş fi prea bătrân, partidul în care m-aş înscrie astăzi ar fi partidul comunist”. Spre deosebire de el, alţii nu s-au considerat prea bătrâni. Şi comuniştii … au ţinut cont de opţiunea sa, confiscându-i întreaga avere, cuprinzând toate proprietăţile de la Butoieşti şi din zonă. Referindu-se la România de astăzi, o ţară care se încăpăţânează să fie altfel, Lucian Boia opinează doar că trebuie separată odată mediocritatea de valoare. „În lături!”, exclama Titu Maiorescu, în 1886, demers care ar trebui actualizat. Avem un deficit de cultură, nu avem o politică culturală gândită şi sistematic condusă, nu avem coerenţa anilor ’30 în cultura românească. Şi asta fiindcă intelectualii se asortează cu regimul politic, iar elitele probează un deficit de educaţie rar întâlnit în perioada interbelică, când exista mai puţină vulgaritate. Totul e echivoc în societatea românească, în care nimeni nu joacă, din păcate, corect, ne mai spune, cu gravitatea de rigoare, Lucian Boia. Şi teamă ne este că nu poate fi contrazis. Fireşte, nu duce lipsă de detractori. Dar ceea ce nu poate fi contestat este faptul că întreaga sa operă prilejuieşte teme febrile de dezbatere intelectuală. Şi asta a încercat, pe cât i-a stat în putinţă, şi duminică, la Craiova.
MIRCEA CANŢĂR
Istoricul Lucian Boia, unul dintre cei mai în vogă specialişti care tratează faptele petrecute în spaţiul românesc şi în afara lui, s-a aflat, duminică, la Craiova. Răspunzând invitaţiei adresate de a lua parte la întâlnirile „SpectActor”, Lucian Boia a încercat să explice, preţ de câteva ore, de ce istoria românilor este „altfel” şi, nu în ultimul rând, de ce el însuşi s-a aplecat asupra acestei cercetări laborioase. „Sunt un istoric profesionist până la urmă. Am urmat Facultatea de Istorie, mi-am luat doctoratul în Istorie, mi-am făcut o carieră la facultate… Cred că mi-am urmat mai mult sau mai puţin singur drumul. Nu e cazul să vorbesc eu despre eventuale influenţe ale altora asupra a ceea ce am gândit şi am scris eu, bineînţeles că ele există. Până la urmă, mi-am construit singur demersul meu istoriografic, cărţile pe care le-am scris. Ca să duc mărturisirea până la capăt, sunt un om care, în principal, scrie”. Într-un moment de sinceritate, Lucian Boia a mărturisit că idealul său ar fi fost să se izoleze complet, „adică să rămână doar numele meu pe copertele cărţilor respective. Dar se pare că nu e posibil în ziua de astăzi, trebuie să promovezi cărţile, să fii mereu prezent, să dai interviuri. Până la urmă, m-am obişnuit şi cu asta, dar mă simt un pic stingher. Îmi face plăcere să vorbesc cu oamenii, dar plăcerea mea şi personalitatea mea aşa cum este mă conduc în primul rând spre liniştea biroului meu, spre cărţile pe care le scriu”.
„Am impresia că devin tot mai fatalist”
Pornind de la una din recentele sale cărţi, „De ce este România altfel?”, istoricul Lucian Boia s-a confesat publicului craiovean spunând că simte că devine tot mai fatalist. «Am impresia că devin tot mai fatalist. Până la urmă, cred că istoria merge ea însăşi, ne conduce încotro vrea ea, e foarte greu să te opui. Acesta este paradoxul: istoria este făcută de oameni, fiecare dintre noi contribuim la o părticică din această istorie. Sunt atâţia oameni, sunt atâtea acţiuni, elemente care intervin, încât rezultanta iese de sub control. Deci rezultanta este ceva abstract. Nu te poţi opune istoriei. Nu poţi să schimbi mersul istoriei. Cei care vor prea mult, care vor să-şi pună marca pe de-a-ntregul asupra istoriei, să facă altă istorie decât vrea istoria să fie, până la urmă, eşuează. Este exemplul lui Napoleon sau al comunismului care a vrut să schimbe istoria, să schimbe omul şi a fost un eşec. Dacă România este aşa cum este, cu cele bune şi cele rele amestecate, este rezultatul istoriei. Şi asta am încercat să arăt în cartea „De ce este România altfel?”».
„Nu există o psihologie particulară a poporului român”
Conform teoriei lui Lucian Boia, popoarele se schimbă sub imperiul istoriei, românii fiind, la rândul lor, ceea ce sunt acum tocmai urmare a unor fapte din trecut. «Sunt autori care s-au referit la trăsături ale românilor particulare – şi e faimoasă cartea lui Drăghicescu „Din psihologia poporului român” şi ce a scris mai târziu Emil Cioran în „Schimbarea la faţă a României”. Sunt autori care consideră că aşa sunt românii, aşa este şi istoria românească. Eu cred că lucrurile stau mai degrabă invers: aşa este istoria românească şi aşa ajung românii, care sunt împinşi de istorie, într-un fel sau altul. Nu cred că există o psihologie particulară a poporului român, în sensul unui dat esenţial, o psihologie imuabilă. Românii se schimbă. Sigur că păstrează reminiscenţe din anii comunismului, după cum şi cei din epoca aceea nu mai semănau cu românii din perioada interbelică. Se schimbă şi românii, se schimbă sub imperiul istoriei, pentru că până la urmă cuvântul decisiv îl are Istoria, istoria aceasta tiranică, care nu te lasă să te mişti prea mult într-o direcţie sau alta. Trebuie să mergi, vrei nu vrei, în sensul ei».
„O întârziere istorică a Răsăritului european faţă de Apus”
România se prezintă într-un anume fel pentru că a avut o anumită istorie, a tras concluzia istoricul Lucian Boia. Această istorie specifică înseamnă, înainte de toate, că nu ne-am aflat în partea favorabilă a Europei. „Am împărtăşit destinul istoric al popoarelor din Europa răsăriteană, ortodoxă – dar nu Biserica Ortodoxă este în cauză, evident – faţă de cealată Europă, cea occidentală, catolică şi protestantă. Este o întârziere istorică a Răsăritului european faţă de Apusul european. Când vorbim despre civilizaţia europeană, despre civilizaţia actuală şi afirmăm că este creaţia, în primul şi în primul rând a Europei, trebuie să specificăm că este vorba de Europa occidentală totuşi. Civilizaţia actuală a întregii lumi este creaţia, nu exclusivă, dar în foarte mare măsură, decisivă, a Occidentului. Lumea răsăriteană, inclusiv în Europa a rămas în urmă, de-a lungul secolelor de istorie”. Lucian Boia consideră interesant, sub aspect istoric, faptul că mult timp civilizaţiile „neoccidentale” nu au intuit acest gen de dezvoltare progresivă promovat de societăţile apusene. Chinezii au descoperit praful de puşcă, dar nu au ştiut să îl folosească atât de eficient ca occidentalii. La fel s-a întâmplat şi cu busola au hârtia. „Uitaţi-vă la antici… nici prin minte nu le-a trecut că s-ar putea inventa o altfel de civilizaţie, una tehnologică. Aveau mijloacele să o facă, avea o ştiinţă care mersese destul de departe, nu erau deloc mai puţin inteligenţi decât noi, dar nu au gândit la un asemenea tip de civilizaţie.
Condiţia de „margine” a poporului român
În ceea ce priveşte spaţiul românesc, Lucian Boia a subliniat faptul că acesta a fost mai tot timpul unul de margine. „Spaţiul românesc s-a aflat, încă din Antichitate, la marginea marilor ansambluri de civilizaţii sau marilor ansambluri geopolitice, la marginea lumii greceşti, la marginea Imperiului Roman. A rămas marginală şi mai târziu, în raport cu Imperiul Bizantin, cu Occidentul. Apoi, până târziu, în raport cu marile imperii care se constituie în zonă: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus. Şi vedem, pe la 1700-1800, cum imperiile acestea ocupă toată zona Europei sud-estice, Europei răsăritene, Europei centrale şi singurele două stătuleţe care rămân aici: sunt Ţara Românească şi Moldova, neanexate tocmai pentru că se află în zona dintre ele şi unii nu reuşesc, din pricina opoziţiei altora, să le anexeze. E condiţia aceasta de margine, care merge până târziu, faţă de structurile importante, puternice, ale continentului”.
„Statele româneşti apar foarte târziu”
Însă situaţia de margine, aşa cum punctează istoricul Lucian Boia, a dus la o istorie specifică, nu numai în raport cu Occidentul, ci chiar cu celelate părţi răsăritene ale continentului. În primul rând, printr-o mare întârziere. ”A fost un spaţiu deschis … Timp de o mie de ani se perindă pe aici atâtea popoare, unele se aşează –slavii – alţii merg mai departe. Este o vânzoleală permanentă, o nelinişte, o instabilitate. Şi asta explică, în foarte mare măsură, punctul de plecare întârziat al istoriei româneşti. Statele româneşti apar foarte târziu: secolul al XIV-lea, cu unele începuturi în secolul al XIII-lea. E o întârziere uluitoare în raport cu alte state europene. Ungaria era o mare putere regională încă de la anul 1000 şi asta explică şi tendinţele ei cuceritoare, Transilvania încorporată statului ungar şi tendinţa de a trece dincolo de Carpaţi. Polonia era, de asemenea, o putere regională. Chiar vecinii de la sud, bulgarii cu ţaratul bulgar care fiinţa în secolele VIII-IX. La noi, Evul Mediu începe în secolul al XIV-lea când în Occident era pe sfârşite, se apropie Renaşterea”.
„Se îmbrăcau turceşte, vorbeau greceşte, scriau româneşte, dar cu caractere chirilice”
Din cercetările sale, Lucian Boia constată că decajul istoric este unul important şi el a fost vizibil la nivelul societăţii româneşti, închisă în tiparele tradiţionale. „Sunt trăsături contradictorii: izolare şi deschidere, care oferă o cheie pentru întreaga istorie românească până în prezent. Mai întâi e modelul slavo-bizantin în Evul Mediu, turco-fanariot ceva mai târziu, şi apoi este aventura asta istorică extraordinară a occidentalizării societăţii româneşti în secolul al XIX-lea, care se petrece foarte repede, la nivelul elitelor. Membrii elitei româneşti pe la 1800 se îmbrăcau turceşte, vorbeau greceşte ca limbă de cultură, scriau româneşte, dar cu caractere chirilice. Şi, câteva decenii mai târziu, se îmbracă europeneşte, vorbesc franceza, ca limbă de cultură, şi încep să scrie cu caractere latine. Chiar şi limba română însăşi suferă o transformare extraordinară în secolul al XIX-lea. Influenţa franceză este prezentă mai ales. Sunt o mulţime de neologisme de origine franceză, care intră în limba română. Are loc ceea ce se poate numi o relatinizare, o latinizare suplimentară a limbii române faţă de fondul latin care, sigur, era predominant şi înainte, dar acum devine covârşitor tocmai prin neologisme şi prin marginalizarea sau chiar scoaterea din limbă a unor cuvinte de alte origini, slavă, turcă mai ales. Procesul de occidentalizare continuă până în perioada interbelică, inclusiv, cu progrese incontestabile”.
„O perioadă interbelică în contrast formidabil”
Istoricul Lucian Boia crede că societăţii româneşti i-ar mai fi trebuit încă vreo „două-trei generaţii” pentru ca procesul de occidentalizare să fie dus până la capăt. „Pătrunderea elementelor occidentale a fost relativă la nivelurile de mai de jos. Şi atunci avem o perioadă interbelică în contrast formidabil … Avem o cultură românească de vârf, care este formidabilă – elita intelectuală este la cel mai bun nivel pe care îl prezintă Occidentul în epocă. Şi păturile de jos se mai ridicaseră, dar rămâne totuşi o Românie care are încă cei mai mulţi analfabeţi în Europa. Sunt 57% ştiutori de carte, asta înseamnă aproape jumătate din populaţie care este încă analfabetă. Este ţara cu cea mai mare natalitate – ceea ce iarăşi este un semn de naţionalism, de comportament demografic tradiţional -, cu cea mai mare mortalitate infantilă. Sunt multe trăsături de înapoiere, pe lângă trăsăturile de progres”, şi-a expus teoria Lucian Boia, concluzionând că România este o ţară făcută din contraste.
LAURA MOŢÎRLICHE şi RADU ILICEANU