În articolul de ieri, scris mult mai înainte de încheierea unei zile, 2 octombrie 2013, pe care tot sistemul mediatic din Italia şi din lume au calificat – drept istorică, nu aveam cum să devoalez nici schimbările de macaz, unele răvăşitoare, şi nici mai ales semnificaţiile unor întâmplări, cu protagonişti diverşi, dar cu un singur „star” în centru: Berlusconi.
Întâi de toate, încă divizată, Italia a continuat şi ieri, prin instrumentele mediatice la îndemână, să developeze diferit actul politic parlamentar, finalizat printr-un consistent vot de încredere acordat guvernului condus de Enrico Letta. Într-o logică firească, perdantul, unicul de fapt, este Berlusconi, liderul „seniorial” al unui partid cam pompos numit „Poporul libertăţii” şi, cu el, ciracii, porecliţi „şoimi”, opuşi „porumbeilor” din rândul moderat al cărora s-au şi iscat cele două grupuri autonome disidente ce şi-au pus Şeful într-o situaţie de abjurare.
Cotidianele – aşa-zis independente, cum le califică ex-premierul acum condamnat, cu o lipsă de pudoare egală cu cea cu care comilitonul său de la Cotroceni taxează presa ce e defavorabilă – n-au ratat niciuna din declaraţiile precipitate pe care Il Cav le-a risipit, dezinvolt, în ultima săptămână. Printre acestea, cea care avea să consterneze era că „nu mai dormise de …55 de zile”. O făcuse, prin telefon, la o chermeză încropită la Napoli de câteva dintre „felinele” sale, care îi pregătiseră şi un tort aniversându-i, în absenţă, ziua de naştere.
Unor fini analişti nu le-a putut scăpa semnificaţia cifrei: 55 de zile fusese ţinut ostatic, în 1998, Aldo Moro de către un grup al Brigăzilor Roşii. Cu deznodământul de-acum istorie: uciderea. Cum nu poate fi vorba de vreo nuanţă ezoterică în această coincidenţă numerică, semnificaţia care i s-a dat este un fel de pariu însoţit de o mare doză de certitudine că, din 2 octombrie a.c., la 35 de ani de la asasinarea lui Moro, Berlusconi iese, la rându-i, de pe scena politică, însă printr-un act de …sinucidere.
De aici încolo, analizele iau forme dintre cele mai incitante. Sunt destui, politicieni, jurnalişti, personalităţi culturale, care consideră că s-a pus capăt celei de-a Doua Republici, marcată, pe linia Craxi, de cei douăzeci de ani de berlusconism; şi, în aceeaşi logică, aceiaşi, dar şi alţii, mai vigilenţi, decretează o întoarcere a Italiei la …Prima Republică. Mai precis, la acea Italia postbelică, a renaşterii şi a progresului, a boomului economic ce-a readus-o printre actorii lumii. Nu-mi dau seama câtă cotă de nostalgie şi câtă luciditate asumată profund persistă în această ipoteză. Motivarea susţinătorilor ei are însă câteva elemente definitorii. Cea mai percutantă este că epoca acea s-a aflat, necontenit, în mâinile democrat-creştinilor (chiar şi cu nesfârşitele lor guverne schimbate câteodată şi în decursul aceluiaşi an), dar cu o Opoziţie puternică, activă, productivă în plan politic, asigurată de comunişti şi de socialişti. Şi aici intervine o coincidenţă frapantă, anume că toţi „porumbeii” lui Berlusconi ce l-au pus la zid miercuri, în Senat, sunt jumătate foşti socialişti şi jumătate foşti democrat-creştini. Ba, surpriză, chiar şi câţiva ex-comunişti. Printre aceştia din urmă, unul se întreba, în susţinerea blocării decăderii calităţii de senator a Şefului (fost?) său, care n-ar avea nicio legătură cu votul de încredere pentru guvern, ce-ar fi făcut foştii comunişti dacă, prin anii 70, lui Berlinguer i s-ar fi interzis scena politicii. Searbădă retorică, fiindcă fostul lider comunist nu primise nici măcar o amendă rutieră, ca să nu mai vorbim de ditamai sentinţă pentru fraudarea statului.
Prin urmare, dacă, prin absurd, s-ar activa funcţia alchimică a cifrei 55? Ar fi cu adevărat posibile ambele premoniţii: finişul tragi-comic al lui Berluscono şi al politicii pe care a întrupat-o? Şi, deopotrivă, revenirea la o politică, să-i spune, tradiţională, considerată de unii mai raţională şi infinit mai onestă, în contrast cu cea „corectă”, căreia, din atributele iniţiale, n-a mai păstrat decât pe cel de …ipocrizie?
Timpul va decide. Şi, vorba lui mon cher, nu prea mai are răbdare.
