De la Spengler la Toffler

0
431

Oswald Spengler (foto stânga) şi Alvin Toffler (foto dreapta) sunt două nume de gânditori, savanţi, ce par, prin naţionalitate, specializare şi, mai ales, prin distanţa ce-i separă în timp, suficient de diferiţi spre a fi subînscrişi unei evaluări comune.

Germanul, Spengler adică, se născuse în 1880, prin urmare mai bătrân cu doar cincisprezece ani decât Blaga al nostru (fireşte, Lucian, nu vreun…Vasile!) şi a bulversat orizontul de gândire al unei bune părţi a intelectualităţii europene de după Primul Război Mondial prin cartea sa „Declinul Occidentului” în care schimba radical viziunea despre istorie. Astfel, punând în cârca istoricilor occidentali eroarea de a concepe Istoria ca un continuum în ascensiune, el introduce modelul ciclic, definind cultura, considerat substanţă a Istoriei, în termenii unui organism viu, cunoscând naştere, copilărie, maturitate, bătrâneţe şi moarte, iar prin raportare la cele ale naturii, inclusiv posibilitatea renaşterii. Exilând din spaţiul culturii civilizaţia, Spengler îi va conferi acesteia din urmă povara unui declin implacabil: o degradare pe care el o intuia, prin anii premergători Primului Război, iar deznodământul, catastrofal pentru Germania sa, n-avea cum să nu-l propulseze ca pe un fel de profet al epocii sale şi al celei următoare.

Celălalt gânditor, nu mai puţin profet la vremea sa, americanul Alvin Toffler intriga, la rându-i, pe la mijlocul anilor Şaizeci, elita intelectuală cam de pretutindeni prin diagnozele sale angoasante cuprinse în cartea devenită imediat best-seller „Şocul viitorului”. El nu pornea de la conceptul de cultură, ci, subsumându-şi cercetarea la nivelul economic, avansa ideea unui dramatic clivaj între progresul tehnologic şi societatea umană în ansamblul nu doar întârziată, ci şi incapabilă să ţină pasul.

În ambele cazuri, se profilează, chiar dacă nu la nivelul tematist de suprafaţă, un spectru al crizei, un fel de detectare anticipată a ceea ce Toffler însuşi numea atunci un veritabil „cancer al istoriei”.

Cum, din păcate, se întâmplă mai frecvent decât s-ar cuveni şi decât ne convine, ambele profeţii, în ciuda imensului interes de care s-au bucurat la timpul lor şi după aceea, n-au reuşit, în planul unei pragmatici a istoriei – rămase, aceasta, sub semnul unei străvechi buimăceli – , nu doar să intervină benefic în „afacerile” mai mult ori mai puţin murdare ale umanităţii, dar nici măcar să ne ferească de a nu mai repeta erori ale unui trecut furişat, îmi pare, de fiecare dată în dulapul de schelete devenit bun comunitar.

Fiindcă, în chiar vertijul crizei în care ne aflăm, dincolo de dimensiunea ei strict economică, problemele încă şi mai pernicioase, cu un gust al tragicului imposibil încă de reprimat, sunt cele ale culturii, ale civilizaţiei şi ale acelei incapacităţi a societăţii de a ţine pasul cu propriile elanuri ştiinţifice şi tehnice. Toate aceste aspecte erau prezente şi la Spengler şi la Toffler, însă ele se regăsesc acum în pliurile unei existenţe umane ce capătă, cu viteze inimaginabile, spectre de sorginte apocaliptică. Încă şi mai grav, pe când răvăşirea valorilor a căpătat drept de cetate, de vreme ce asistăm, cotidian, la o răsturnare pe cale de legitimare, de nu cumva chiar de legiferare, discursul însuşi despre degradare şi despre pervertire (a individului şi a societăţii, a oiţei rătăcite şi a turmei întregi!) riscă să devină, ba poate chiar a devenit, o modă. Moda însăşi.