Onorarea unei invitaţii a Teatrului Naţional din Craiova de către scriitorul Dumitru Radu Popescu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România până în decembrie 1989, legat prin ascendenţă de Oltenia, în principal de judeţul „obârşiei sale”, Mehedinţi, unde, la Dănceu, îşi face şcoala primară, dar şi petrece o parte din copilărie, este un eveniment. Cultural. Un eveniment chiar mai semeţ decât pare la o sumară evaluare. Şi poate voi reuşi să ma fac înţeles. Cât de mare şi, respectiv, de contestat este D.R.P. (a semnat unele cărţi cu prescurtarea D. R. Popescu) este o treabă a criticii literare, care l-a luat în seamă acordându-i spaţii generoase în toate referinţele. Ce va rămâne din imensa operă (nuvele, romane, teatru, publicistică, versuri) e prematur de prognozat. A debutat, ca şi alţi colegi de generaţie, cu nuvele şi de la primul volum „Fuga” (1958) a atras atenţia. Au urmat „Leul albastru”, „Dor”, „Duios Anastasia trecea”, „Prea mici pentru un război aşa de mare”, publicate în perioada 1965-1969, simultan cu alte texte. Să nu trecem cu vederea romanul „Vara oltenilor” (1964), o structură narativă complicată. În 1969 scoate volumul „F” – titlu relevant – primul dintr-un ciclu bine primit de critica literară. După o activitate prolifică de peste un deceniu reuşeşte să intre în graţiile regimului comunist, ca şi alţi scriitori, devenind membru supleant al CC al PCR (1968), apoi deputat MAN (1975) şi, cu destulă dificultate, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, între 1981 și 1989. Stabilit la Bucureşti, va prelua în 1982 conducerea revistei „Conteporanul”, după ce condusese ca redactor-şef „Tribuna” din Cluj-Napoca. Romanele de maturitate „Vânătoarea regală”, „Cei doi din dreptul Tebei”, „O bere pentru calul meu”, „Ploile de dincolo de vreme”, „Viaţa şi opera lui Tiron B”, „Iepurele şchiop”, „Podul de gheaţă” îl validează ca scriitor cu greutate. Chiar dacă în funcţiile oficiale va face o figură onorabilă, etalând „faţă umană”, eschiva îi va fi confundată cu disciplina şi obedienţa şi nu îi va fi iertat de confraţi limbajul evaziv, imprecis şi indecis. „Întreaga sa operă pare scrisă într-un tren în mers, a cărui trepidaţie se transmite mâinii ce ţine stiloul” (Alex Ştefănescu – „Istoria literaturii contemporane”, 1941-2000). Scriitor prolific, excesiv de prolific, prin zeci de căţi şi sute de texte publicate de-a lungul vremii, D.R.P. s-a arătat impasibil la înţepăturile critice. În tableta „Nu-i o floare de Lotus” din volumul „Virgule” (Ed. „Dacia”, 1978), scria: „Ce mi se mai reproşează? Simbolurile, ambiguitatea, muchia de cuţit unde răul şi binele îşi pot schimba valenţele electrice, clipa unde iubirea se poate destrăma în nebunie sau pustiul poate înverzi, ce mi se mai reproşează? Multe. Dar dacă un scriitor s-ar lua după reproşurile ce i se aduc ar trebui să pună armele în cui şi să se apuce de table sau ţântar”. Fireşte că D.R.P. simula a nu înţelege ce i se reproşa. Printr-o viclenie oltenească. Excelent cunoscător al judeţului Mehedinţi, care l-a revendicat întotdeauna, D.R.P. are în debutul carierei literare un scucces de public cu scenariul la comedia „Un surâs în plină vară”, realizat de regizorul Geo Saizescu, de loc din Drobeta-Turnu Severin. Unul dintre cele mai eficiente filme de propagandă ale regimului comunist. Colectivizarea era un fapt împlinit, de ea şi de moarte nu puteai scăpa, rostea cu emfază Dej, chiaburii fuseseră lichidaţi, încât nu mai puteau exista decât rătăciţi sau mai de grabă utopici, ca Făniţă, care nu înţelegeau mersul istoriei. Îl înţelegea D.R.P.? Şi totuşi, dincolo de o apropiere de Marin Sorescu, cum se vorbea în redacţia „Ramuri”, D.R.P. a intervenit direct pentru eliberarea din arestul Miliţiei a unui scriitor craiovean, anchetat pentru luare de mită, sub justificarea că „nici un scriitor român nu mai fusese arestat după 23 august 1944”. Ceea ce suna anacronic. După venirea lui Nicolae Ceauşescu, în 1965, se putea discuta despre aşa ceva, dar doar cu un an înainte se goliseră închisorile de intelectuali de ţinută ai acestei ţări, unii prăpădindu-se la scurtă vreme, cum a fost Petre Pandrea. Că D.R.P. a putut să facă bine unui scriitor craiovean, şi nu a ezitat, dintr-o peltea sentimentală înecată în rugăminţi adiacente, trebuie ştiut. Nu e puţin lucru. Într-o lume cu nimic mai brează decât cea de azi.
Ce atata lauda , dom’le Cantar? Oltenii,se cred mereu “buricul pamantului”. Ne tii mereu cu anii’60. Mai e uneori si cate unul talentat, dar musai trebuia sa fie inregimentat politic. Altfel, “valea”. Vezi pe cei ce atingeau geniul. Nu ?
sa fim seriosi! d.r.popescu-dumnezeu….chestia cu ziaristul poate fi adevarata ca si faptul ca acesta chiar luase mita dar propaganda si osanalele ridicate partidului si ilustrului conducator….mai bine sa ramana in anonimat!
Habar n-ai don Silviu!
“Popescu Dumnezeu” e cu totul o alta persoana!!!
Nu mai poti sa scoti luleaua de atatia intelectuali!
Cun e turcu si pistolu’ .
Comments are closed.