Oricât de paradoxal ar părea, scrutinul prezidenţial din 2 şi, respectiv, 16 noiembrie 2014, îşi are resorturile esenţiale în evenimentele ce-au traversat anul 2012, de la căderea guvernului condus de Mihai Răzvan Ungureanu la instalarea primului guvern uselist în baza unei noi majorităţi parlamentare şi sfârşind cu referendumul de demitere a lui Traian Băsescu.
Tot ceea ce urmat, culminând cu campania electorală încă în curs şi unanim etichetată drept cea mai „urâtă” şi atipică dintre toate succedate în arcul sfertului de veac post-decembrist, sunt irevocabil condiţionate de acele întâmplări conferind confruntării politice din acest scurt segment de timp atributul de luptă între regimuri. E vorba de regimul băsist, întins neverosimil de mult pe durata unui deceniu, oscilând între pretenţia supra-autoevaluată de „reformă” şi tentaţia unui autoritarism scandalos, şi cel nedefinit încă, dar asumat opoziţional, anti-băsist adică, pe cale de a se decanta printr-o victorie, scontată, în cele două duminici de vot ce urmează.
În acest context, lăsând deoparte datele imediate ale acestei confruntări, adevărata miză a scrutinului depăşeşte cadrul unei lupte pentru Putere în ipostaza acesteia de mobil al actului politic în esenţa sa neconvertită. E vorba de schimbare, concept-slogan impus în discursul public şi de Barak Obama, mai recent de tânărul premier italian Matteo Renzi, fără a uita însă de rolul, în cheie negativă, pe care cuvântul l-a avut în rândul unor lideri şi formaţiuni populist-radicale în democraţii occidentale considerate mature.
Am calificat, încă de la început, campania publică anti-băsesciană a liderilor adversarilor săi, după „eşecul” referendumului din iulie 1012, drept nerecomandabilă, ba chiar contraproductivă, considerând până mai de curând că, după înfrângerea de atunci, fiindcă în realitate, în baza celor peste şapte milioane de voturi pro-demitere, înfrângere a fost, preşedintele auto-reinstalat la Palat ar fi trebuit tratat cu indiferenţă şi redus la formalismul prerogativelor sale. Am susţinut chiar că, prin jocul de ping-pong al contra-replicilor la ieşirile tot mai scandaloase ale „jucătorului” de la Cotroceni, oponenţii său n-au făcut decât să-l readucă la viaţă, să-l resuscite din moartea clinică – politic vorbind – în care votul referendumului, unul plebiscitar, îl aruncase.
În aceste ultime săptămâni am început să mă îndoiesc de poziţia mea mai veche: jucător cu o abilitate îndelung exersată, imun la orice fel de scrupule, versatil până la scrupulozitate, opac la constrângerile propriei fişe de post, Băsescu şi-a continuat, cu o vehemenţă egalată doar de nativa sa lipsă de pudoare, scandaloasa lucrare de denigrare şi de compromitere a oricui şi a orice i s-au opus ori s-au disociat de el. Aşa se şi explică izolarea sa prin reducerea restului infim de influenţă pe care o mai are la o formaţiune modestă şi, mai ales, la o persoană, Elena Udrea, în al cărei… dna (cel genetic, fireşte) conceptul de schimbare, în plan politic, nu depăşeşte formatul unei exhibiţii de… modă.
În aceste circumstanţe, da, votul la acest scrutin este unul structural şi aproape imperios anti-regim: al unuia care, declarat în moarte clinică, încă îşi refuză sfârşitul, şi-l amână, mizând pe vreun ipotetic „miracol” hrănit, cu o disperare cronică, de tertipurile unui jongler căruia nu i-a rămas pe scenă decât o ieftină butaforie.
Şi din exact aceleaşi motive, oricare alternativă la candidatura lui Victor Ponta nu răspunde la acest imperativ al unei schimbări de structură. Atenţie însă, regimul Băsescu, în ciuda aceloraşi pretenţii pe care şi le-a autolivrat cu un orgoliu fără nicio acoperire, a perpetuat, radicalizând chiar, vechile modele de a face politică de care, ipocrit, doar a tot încercat să se dezică.
Prin urmare, întrunind, aşa cum cred şi cum indică toate sondajele, sufragiile electoratului, odată instalat la Palatul Cotroceni, Victor Ponta nu va trebui doar să-l înlocuiască pe Băsescu, ci să substituie, profund, chiar modul în care s-a făcut politică din 1990 până acum. Astfel, scrutinul reclamă şi un al doilea atribut, la fel de imperios precum cel de anti-regim:, pe acela de anti-sistem, cu resortul şi setul de ambiţii obligatorii cuprinse chiar în sintagma schimbare până la capăt.
