Numele lui este John Perkins, născut în 1945 la Hanover, SUA, absolvent al unei facultăţi economice la Universitatea din Boston, sub contract din 1968 cu Agenţia Naţională de Securitate (NSA), angajat doi ani mai târziu la firma internaţională de consultanţă MAIN, unde va debuta ca asasin financiar. De curând s-a aflat în România, prilej cu care a acordat un interviu pentru emisiunea „Paşaport diplomatic” de la Digi 24, relatând cât de simplu este pentru un „asasin economic” să corupă un guvern, făcându-l să-i execute ordinele. Chiar dacă în interviul menţionat John Perkins n-a spus multe lucruri noi faţă de cărţile sale publicate anterior – „Confesiunile unui asasin economic” (Ed. Litera Internaţional, 2007) şi „Istoria secretă a imperiului american” (Ed. Elit, 2009) – pe care nici intervievatorul nu dovedea că le citise, referirile sau mai exact avertismentele pentru România au conferit un plus de atenţie la întreaga sa pledoarie.
Mercenarii sau asasinii economici sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume, pentru sume care ajung la trilioane de dolari. Ei direcţionează banii de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii „de ajutorare” străine, către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câteva familii de bogătaşi care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop variază de la rapoarte financiare frauduloase, mită, şantaj, sex, ajungând la crimă. Datoria unui asasin economic, spunea instructorul lui Perkins, în 1971, este „de a încuraja liderii mondiali să devină o parte din vasta reţea care promovează interesele comerciale ale SUA. Într-un final, liderii respectivi sunt prinşi în capcana unei reţele de datorii, care îi obligă la loialitate”. Indivizi care joacă un asemenea rol, de A.E., abundă, poartă titluri eufemistice şi se plimbă pe culoarele aproape tuturor companiilor importante din lume. Ce a spus, între altele, John Perkins în interviul menţionat: „Treaba mea era să identific ţări cu resurse de care aveau nevoie companiile americane, multinaţionalele de astăzi, resurse ca petrol, gaze, aur, de genul acesta, şi să facilitez credite uriaşe acestor ţări de la Banca Mondială sau alte organizaţii. Iar eu mergeam la preşedintele acestei ţări sau la ministrul de Finanţe sau la cineva aflat într-o funcţie importantă şi îi spuneam: «Ştiţi, dacă cereţi acest credit ţara dumneavoastră nu-l va putea returna niciodată» şi ei ştiau asta şi în cele din urmă deveneau sclavii politicilor noastre, ai companiilor noastre. «Dacă semnaţi acordul, dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră veţi primi foarte mulţi bani. Fratele dumneavoastră poate să obţină licenţa utilajelor John Deere şi un contract foarte avantajos de la investitorii noştri în construcţii. Sora dumneavoastră poate obţine licenţa Coca Cola şi aşa mai departe». Celor care refuzau li se reamintea că li s-ar putea întâmpla ceva similar cu Mossadeq în Iran, Allende în Chile, Iacobo Arbenz în Guatemala, Goulart în Brazilia». Referirile la România, ca să nu ne întindem prea mult: „Cred că România trebuie să fie foarte atentă şi să nu permită să fie exploatată. (…) Nu cred că este absolut sigur când semnezi un contract cu FMI sau cu Banca Mondială că vei fi exploatat, dar există o mare posibilitate pentru aceasta, iar românii trebuie să fie foarte conştienţi cum sunt folosiţi aceşti bani şi câtă datorie îşi asumă ţara. (…) FMI deseori face asta. Dobânda pare mică la început (…), ţările nu-şi pot plăti datoria şi încearcă să scoată alocările din sănătate, educaţie, din multe servicii sociale (…). După care FMI se întoarce şi spune: dacă nu poţi să-ţi plăteşti datoria trebuie să o refinanţăm şi îţi privatizezi sistemul de electricitate, cele de apă, canalizare şi altele. Cred că România a avut experienţe de ţinut minte cu privatizarea”. Ţările care au refuzat să cedeze presiunilor FMI au procedat foarte bine. China a fost un prim exemplu. Iar unul dintre cei mai virulenţi critici ai FMI a fost laureatul Premiului Nobel pentru Economie şi, în mod paradoxal şi cinic, fostul economist şef al Băncii Mondiale, Joseph Stiglitz („Globalizarea şi neajunsurile ei”). Afirma undeva pe la pag. 197 John Perkins în „Istoria secretă a imperiului american”: „Nici un om întreg la minte nu încearcă să asasineze un şef de stat fără a căuta mai întâi să-l facă să-şi schimbe părerea”. Întrebat despre prăbuşirea regimului Ceauşescu, fostul asasin economic a spus: „Ceauşescu se opunea FMI-ului, a plătit toate datoriile şi era privit ca socialistic, nu unul care lua partea Rusiei. (…) Cred că este foarte posibil ca în spatele cortinei să se fi derulat ceva mult mai serios, mult mai secret. În mod clar şi-a făcut mulţi duşmani: FMI-ul, Banca Mondială şi, poate, SUA”.
