“Eu nu am viaţă personală, viaţa mea e teatrul”

0
365

Unul dintre cei mai buni critici ai fenomenului teatral contemporan, care şi-a găsit locul lui aparte în cercul profesioniştilor de la Paris, este românul George Banu. Invitat duminică la întâlnirile SpectActor, care se desfăşoară cu o consecvenţă lăudabilă la iniţiativa Teatrului Marin Sorescu din Craiova, redutabilul teatrolog şi-a propus să răspundă la o întrebare dură pentru destinul teatrului: de ce venim la spectacol când lumea în care trăim este dominată de cinematograf, televiziune şi publicitate? Fără a uza de retorica şi romantismul specific unui astfel de demers, profesorul George Banu, recunoscut pentru stilul frust al scrierilor sale, a răspuns printr-o emoţionantă declaraţie de dragoste făcută teatrului, depunând mărturie că această artă se va stinge doar odată cu ultima fiinţă umană.

George Banu

Pornind de la tema întâlnirii “De ce venim la teatru”, omul de teatru George Banu, profesor la Sorbonne Nouvelle din Paris şi, în acelaşi timp, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, a făcut, aşa cum era şi firesc, o pledoarie pentru teatru, spunând, de la bun început, că el nu va dispare atâta timp cât există şi un singur om pe pământ. “Dacă în anii ’30 s-a anunţat moartea teatrului şi teatrul nu a murit, dacă în anii ’50 s-a anunţat dispariţia teatrului în urma apariţiei televiziunii şi teatrul continuă să existe, ne putem întreba de ce, totuşi? Dacă teatrul ca act artistric şi-a pierdut importanţa, ceea ce nu a dispărut şi nu va dispare niciodată e teatralitatea. E faptul că suntem toţi actori pe scena lumii. Această metaforă a actorului pe scena lumii vine de la greci, a fost dezvoltată de Shakespeare şi s-a continuat până în secoluil 19. Dacă teatrul ca artă îşi pierde din importanţă, teatralitatea – nu. Şi astăzi referinţele în limbaj la teatru sunt extrem de frecvente. A devenit un fel de loc comun să vorbeşti despre actorii sociali, se vorbeşte despre scena politică. Evident că toate aceste metafore sunt juste şi întreţin ideea mintală a unui teatru. Teatrul nu poate dispare pentru că omul este definitiv, până la sfârşitul speţei umane, este plasat sub ideea dublului: a esenţei şi a dublului pe care îl joacă în societate. Deci teatralitatea este cea care apară existenţa teatrului cel puţin pe plan mintal”.

“Teatrul e o artă impură”

Teatrul, în opinia lui George Banu, are foartemulte calităţi, cu care continuă şi va continua să-l captiveze pe om. “În primul rând cred că teatrul are avantajul şi dezavantajul de a fi o artă impură. Toate artele se definesc prin absenţa unui element: muzica e fără imagine, pictura e fără sunet, literatura e fără corp. Teatrul e o artă impură, e o imagine concentrată a vieţii din care nu lipseşte nimic. Dar tocmai că nu lipseşte nimic foarte adesea i se refuză statutul de artă: când e viaţă, când artă. Deci eu cred că ce e interesant în teatru şi ceea ce ne interesează pe noi este tocmai această impuritate de a vedea o artă care capătă caracterul vieţii, de a vedea pe o scenă corpuri vii, dar care nu sunt corpuri vii, care sunt corpuri prinse într-o ficţiune. Teatrul propune acest amestec de artă şi de viaţă, această impuritate care îl defineşte”. O altă calitate indiscutabilă semnalată de renumitul teatrolog este modalitatea de cunoaştere pe care o propune teatrul, în comparaţie cu filozofia, de pildă. “Teatrul e un exerciţiu care multora nu le place, dar care ne fascinează pe mulţi dintre noi prin faptul că ideile nu sunt descărnate. Am fost totdeauna inapt de filozofie pentru că filozifia e o gândire despre lume, dar care ignoră concretul, ignoră prezenţa corpului. Corpul este, în teatru, acolo, el perturbă ideile. Ideile nu sunt atât de clare în marile spectacole, graţie actorilor. Filozoful vede idei, spectatorul vede idei încarnate. Deci teatrul ne satisface în măsura în care este concret şi prezent, este abstract şi material. Acest lucru este pentru noi şi sursa principală a plăcerii teatrale”.

“Caracterul perisabil îi dă o dimensiune profund participativă”

Arta teatrală are un caracter perisabil care-i ţine alături pe spectatori. “În Occident, mai mult decât aici, teatrul are un caracter perisabil extrem de accentuat. În Occident, spectacolele sunt exploatate 30 de zile, în 30 de spectacole. În est, spectacolele durează mai mult. Dar oricum teatrul ne invită să ne confruntăm cu perisabilitatea vieţii. O operă de artă, un tablou ştii că îl vei putea revedea data viitoare. Pentru teatru nu există data viitoare. Spectacolul pe care nu îl văd astă-seară ştiu că nu îl voi mai vedea. Întotdeauna am fost emoţionat, sensibil la această idee: când vezi pe cineva că e bolnav şi este bătrân spui că nu trebuie să ratezi ultima întâlnire. Teatrul, într-un fel, ne invită la această responsabilitate, pentru că nu ştim dacă îl vom mai vedea, că va mai exista, cât va mai dura. Acest caracter perisabil al teatrului îi dă o dimensiune profund participativă, dar şi melancolică”. Criticul George Banu este de părere că teatrul permite “o reconciliere cu limba şi omogenizează o societate în jurul limbii, care este până la urmă, că vrem sau nu, cimentul identităţii unei naţiuni. Aş spune că teatrul este un sat lingvistic în lumea planetară dominată de engleză”. În altă ordine de idei, teatrul a avut mult timp privilegiul unui patrimoniu clasic pe care-l poate reactualiza, iar cu acest exerciţiu poate să-i captiveze pe spectatori. “Cinematograful care a avut nevoie de aproape un secol, teatrul are un patrimoniu clasic pe care îl reactualizează. Deci ne ducem la teatru şi pentru a vedea relaţia dintre vechi şi nou”.

“Tânăra generaţie s-a reîntors la teatru şi graţie părinţilor”

Un fin cunoscător al publicului, al relaţiei dintre public şi scenă, George Banu recunoaşte că există şi diverse motive personale pe care-i aduc pe spectatori în sălile de teatru. “Există, totuşi, atracţia de a vedea mari actori pe scenă, aşa cum există şi atracţia marilor actori de a juca în faţa unui public. Sunt şi plăceri proprii, vizuale. Sunt foarte mulţi spectatori care preferă să se ducă la teatru pentru a vedea o altă lume concepută, acompaniată de video, care seamănă dar nu seamănă cu lumea de afară, dar nu e lunmea de afară. E un decalaj propriu teatrului pe care nu îl găsim în literatură, nu îl găsim altundeva. Există şi bucuria finalului, a aplauzelor. Plăcerea pe care o ai văzând un film o resimţi însingurat, plăcerea pe care o ai citind o carte o resimţi însingurat. Dar la artele viului – teatrul, opera, dansul – se construieşte această comunitate a aplauzelor. Suntem toţi împreună pentru a saluta, a mulţumi scenei de ceea ce ne-a produs”. Nu în ultimul rând, marele om de teatru admite şi ideea că mergem la teatru şi pentru că părinţii noştri au fost prezenţi la reprezentaţii teatrale. “Dacă părinţii noştri au fost şi le-a plăcut, mulţi continuă să meargă la teatru. Mulţi, după 1989, când a început marea criză a teatrului şi tânăra generaţie căuta filme, nu numai în România, şi în Polonia, şi în Rusia, teatrul a trecut printr-o criză foarte mare. Dar, după aceea, cred că în ţările de est, publicul teatrului s-a reîntors pentru că părinţii copiilor le-au vorbit despre importanţa teatrului. Şi atunci această tânără generaţie s-a reîntors şi graţie părinţilor care au văzut, au iubit teatrul şi au ştiut cât e de important a fost teatrul într-un moment foarte greu al istoriei”.