Ministrul Educaţiei, Liviu Pop, a adus în discuţie, mai zilele trecute, problema orelor de sport, în gimnazii şi licee. Dacă ar fi stăruit doar pe importanţa acestora în curricula şcolară n-ar fi făcut altceva decât ar fi reiterat, ceea ce şi predecesori ai domniei sale – o evocăm aici pe Ecaterina Andronescu – au găsit de cuvinţă să spună pe mandatul lor. Fără mare succes. Dar ministrul Liviu Pop – deloc străin de problemele actuale ale şcolii româneşti – s-a pronunţat şi în privinţa editării unui manual pentru disciplina de Educaţie fizică, încă de la clasa a V-a, ceea ce multora le-a sunat ca o trăznaie. E de-a dreptul discutabil faptul că un asemenea manual mai lipseşte din ghiozdanul, şi aşa încărcat al unui elev. Cu manual sau fără, deşi în conferinţa de presă de la Sibiu, Liviu Pop anunţase că nu va mai exista disciplină curriculară fără manual, inclusiv fosta oră de „dirigenţie”, botezată acum „consiliere şi orientare” va avea aşa ceva, ora de sport trebuie… reabilitată. Întrucât a devenit o cenuşăreasă, de mai multă vreme. Desfăşurarea ei ridică este adevărat destule probleme, de la absenţa vestiarelor şi a duşurilor, în nu puţine locuri, la numărul orelor afectate şi inserţia acestora în programa şcolară: la sfârşitul cursurilor sau între orele de curs. Să admitem totuşi că ministrul Educaţiei, Liviu Pop, „s-a inspirat”, în demersul său insolit, din ceea ce există în alte ţări. Suntem chiar convinşi de acest lucru. Reformele în domeniul educaţiei fizice sunt o realitate de mai multă vreme în mai multe ţări. În Danemarca, de pildă, cursanţii practică alergarea dimineaţa, înaintea începerea orelor de clasă. În alte ţări nordice sunt extinse pauzele, pentru a se putea efectua activităţi fizice pe terenul de sport sau sala de gimnastică. Cu alte cuvinte, ministrul Liviu Pop putea fi mai lămuritor, adică mai concret, în ceea ce intenţionează să facă. Marea atletă Iolanda Balaş, fostă campioană olimpică la proba de săritură la înălţine şi apoi preşedintă a Federaţiei române de atletism, deplângea într-un interviu faptul că se face puţin sport în şcoală şi asta „se vede cu ochiul liber”. Sportul este astăzi o componentă a civilizaţiei. Peste tot în Europa. S-ar putea invoca, totuşi, că există licee, chiar performante, cu un asemenea program, cum de pildă, la Craiova, avem Liceul „Petrache Trişcu”, devenit etalon, prin aportul la cucerirea unicei medalii de aur, la scrimă, de ţara noastră, la ultima ediţie a Jocurilor Olimpice de la Rio. Ca o observaţie: lipsesc cu desăvârşire competiţiile sportive, pe diferite discipline, între şcolile generale şi licee, despre universităţi din Craiova nici o vorbă, spre a putea avea o imagine de ansamblu, mai clară, a destoiniciei profesorilor de educaţiei fizică, calitatea activităţii lor şi nu în ultimul rând a dorinţei managerilor din învăţământul preuniversitar de stat de a veghea şi potenţa dezvoltarea armonioasă a elevilor. Şi încă ceva, care trebuia spus de ministrul de resort al Educaţiei: Tratatul UE, din 2009, de la Lisabona, conferă baza legală unor dimensiuni sporite dezvoltării sportive, iar reţeaua Eurydice a produs un amplu raport „Educaţia fizică şi sportul la şcoală, în Europa”. Educaţia fizică este înţeleasă ca o disciplină de studiu, în toate curriculele naţionale, iar în Germania, Portugalia, Regatul Unit, ţările nordice, este îmbrăţişată abordarea cross-curriculară. Adică unele noţiuni de ştiinţele naturii sau ştiinţele sociale sunt studiate la educaţia fizică şi invers, pentru a se observa cum sunt interacţionate aceste discipline. Raportul ia în calcul strategiile naţionale şi iniţiativele de anvergură din domeniul educaţiei şi activităţile fizice, analizează curriculumul, evidenţiază principalele metode de evaluare folosite. Garry Kasparov, fostul campion mondial de şah, s-a angajat după 2002, cu fundaţia sa (KCF) să plaseze această disciplină în centrul sistemului educaţional din lumea întreagă. Şi premierul Mihai Tudose s-a exprimat în acest sens. Ne îndoim că Liviu Pop este străin de aşa ceva, numai că… a omis să spună.
