Ne-au dat semnalul cu ceva timp în urmă, că se deschid, trosnind din încheieturi mari porţi ale pământului, că în venele arborilor anotimpul nou suflă aer crud, că urzicile cuibărite sub calde uluci bătrâne au pornit la viaţă şi dintr-odată petalele policrome, inefabile, ale corolelor înduioşătoare de magnolii au început să se scuture. Uitasem că sunt atât de efemere. Magnoliile Craiovei, de-a dreptul fabuloase cele din faţa Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, din English Park sau curtea Bibliotecii Judeţene, încă mai inundă spaţii largi ca nişte felinare aprinse de o mână necunoscută în zorii unei răspântii de anotimp. Fiecare floare, îţi spui în gând, este o lecţie de tinereţe ascultată în amfiteatrul soarelui, declanşând valuri de căldură pe ţărmul inimilor tinere. Temeliile lunii aprilie dau semn de premenire vestimentaţiei vegetale şi o cruzime a deciziilor florale ia locul prelungitelor ezitări bonome, deşi câte un vânt ceacâr, cum îi spunea Fănuş Neagu, prinţul metaforei, mai încurcă vremea, asemănător frazelor pe care le scot unii, pe reţelele de socializare, din vechi gamele cu smalţul sărit. Pe valea Amaradiei am văzut, deunăzi, primii miei la o stână singuratică pe raza satului Izvor, zbenguindu-se pe o pajişte întinsă, sub un soare blând de anotimp. Primăvara e aici, spun mâţişorii de salcie vâslind uşor în blânda ploaie solară. Peste coama Vognei acoperită de arbori seculari, unde cu urechea plecată poţi auzi cum pleznesc mugurii, primăvara se instalează de-a dreptul, vestită de toporaşi şi viorele plăpânde ca nişte plăsmuiri de rouă şi încă alte felurite flori campestre. Oamenii trebăluiesc deja prin propriile ogrăzi unde au atâtea de făcut. Se aude, din când în când, câte un cocoş răzvrătit al cărui semnal nu rămâne fără răspuns. Totul se desăvârşeşte sub candela unei lumini de miere, lumină blândă şi mângâietoare, calmă ca o iubire veche ce se simte neameninţată. Aerul pe valea Amaradiei e încă rece, cel puţin aparent, şi grâul răsărit duce flacăra de verdeaţă, în timp ce ierburile cu destin comun se răsucesc în sine zăbovind în aşteptarea căldurii. Fila de carte a acestei primăveri, cu marile ei capodopere de verdeaţă, încă nu e scrisă. Iarna prin părţile locului nu place, prea lungă, prea multă. Nu ştim încă ce ne rezervă în continuare, noul anotimp. Amaradia curge calm, cu albia ei firavă, colindată de umbre sfinte. Multă lume e harnică pe meleagurile Doljului, dar cea de pe valea Amaradiei impresionează de-a dreptul, prin gesturi, cumsecădenie, tenacitate şi apartenenţă, imună parcă la gesticulaţia frenetică a altora.
