Istoria se repetă? Remedii pentru ieşirea din calvar

0
62

O Europă – şi o civilizaţie, a sa – resimte, ca în îndepărtate şi dramatice epoci străvechi ale istoriei sale, cu nu puţine accente tragice, neliniştea unei terori căreia i se conferă, exagerat ori nu, dimensiuni apocaliptice. Astfel, recursul la un adagiu cu substrat axiomatic că atunci când nu învăţăm din erorile ei, riscul repetării ei, în chiar forme coşmareşti, este inevitabil.

O invitaţie la meditaţie, sustraşi climatului „catastrofic” ce ne bântuie conştiinţele în aceste zile, e mai mult decât un exerciţiu de memorie: e o cerinţă imperativă, cea de reevaluare a unor pagini, a căror experienţă ne-ar putea, dacă nu vindeca de frisoanele spaimei, ne-ar oferi şansa unei revanşe, utile, sper, chiar şi într-o ordine a intimităţii.

Pentru cei cărora tocmai ea istoria, ca magister vitae. le e redusă la file de manuale ori tratate, atunci când ea riscă să fie scoasă şi din programa şcolară, le recomand o peliculă cinematografică în al cărei mesaj putem regăsi un exemplu mai mult decât ilustrativ din seria coşmarescă pe care părem a o repeta.

Mă refer la filmul italian „Nuovomondo”, al regizorului Emanuele Crialesi, realizat în 2006 şi care s-a bucurat de un imens succes de public şi de critică (cu zeci de nominalizări la mari premii internaţionale şi al cărui „subiect” reprezintă o pagină epopeică a emigraţiei sicilienilor în America din primii ani ai veacului trecut.

Cum se ştie, tematica, în genere, n-a fost, în cinemaul internaţional, mai ales american, deloc ocultată, dar e la fel de cunoscut că preferinţele au mers către originile mafiei care, în SUA, au concurat, în mentalul colectiv, cu subiectele de război ori cu cele ale segregaţiei rasiste.

Nu sunt nici pe departe vreun „antiamerican”, atât pe cât îmi stă în putinţă aş spune dimpotrivă, reputaţia uneia dintre cele mai bune lumi posibile nu-mi displace şi, cu siguranţă, îşi are legitimitatea sa justă. Însă nu mai puţin adevărat, şi instructiv, rămâne şi faptul că, în tânăra istorie a Americii s-au succedat, până la emblema de reper al lumii de azi, nu puţine momente care ţin de sfera coşmarului de care aminteam mai sus.

Or, filmul regizorului Crialese, cu actori sicilieni sicilieni, cu o singură, justificată excepţie, tocmai asupra fenomenului imigrator, ca probă de destin colectiv, se opreşte, fiindcă, mânaţi de o sărăcie la limita subzistenţei, familia lui Salvatore Mancuso (bătrâna mamă şi cei patru copii la vârsta adolescenţei) avea să fie supusă, pe cheile unui oraş portuar din „Ţara Făgăduinţei” spre care porniseră, unui tratament ce depăşeşte, în literă şi spirit, chiar propunerile xenofobe ale unor „eurofobişti” populişti.

Nu intenţionez să relatez aici trama peliculei, însă cei ce vor s-o vizioneze nu vor trece, cu uşurinţă, peste scenele generatoare de oroare, în care „controlul” medical, dar şi politic şi mai ales poliţienesc, capătă accente ce te duc gândul la experienţe de lager şi de gulag. Şi trebuie spus din capul locului că nu există, cel mai puţin la nivel de asumare, o intenţie polemică, antiamericană, în calcul regizorului, cât mai curând un exerciţiu de memorie, un fel de memento ca avertizare asupra repetării erorilor de care Istoria nu duce deloc lipsă.

Există – singura imagine pe care o dezvălui – o metaforă care revine, repetat, în derularea peliculei: cea a băii de lapte (corespondentă expresiei noastre autohtone a „câinilor cu covrigii-n coadă”), pe care protagoniştii o află pe calea unei oralităţi „folclorice” şi pe care regizorul îşi rezervă, cu un strop de genialitate, s-o valorizeze ca alternativă, „mirifică”, la originea deciziei aventurii transoceanice animate, cum spunea, de mitul, în fond biblic, de călătoria spre… Ţara Făgăduinţei.