Europeismul între lumini şi umbre

Niciodată, se pare, scrutinul europarlamentar n-a fost mai marcat de disensiuni, controverse şi acute dispute ce sfârşesc prin a pune în discuţie deopotrivă statutul actual al Uniunii, dacă nu chiar însuşi viitorul acesteia. Recentele evenimente din Franţa, de la alegeri administrative câştigate la pas de antieuropenii grupaţi în jurul Frontului Naţional al carismaticei Marie Le Pen, ca şi extinderea, în alte zone (Olanda, Grecia, Italia, Ungaria, Anglia, dar chiar şi în Germania) a unei poziţii împărţite între opozanţii necondiţionaţi ai proiectului european şi cei care pledează pentru o mutaţie structurală a viitoarei Uniuni anunţă o campanie electorală dificil de anticipat în consecinţele ei intrinseci.

Criza Crimeii, dincolo de impactul de neglijat, probabil cu resort oarecum epocal, n-a adus, aşa cum ar fi fost de aşteptat, prea multe elemente, diplomatice şi politice, susceptibile să risipească vechi şi recente disensiuni şi cu atât mai puţin să repotenţeze un sentiment de solidaritate şi de coeziune de care ar fi fost – şi este încă – atâta nevoie. Paradoxal, mai limpede şi mai tonifiant decât pledoariile debitoare aceluiaşi limbaj retoric, redus la o discursivitate inoperantă ale liderilor de la Bruxelles, s-au dovedit alocuţiunile preşedintelui Barak Obama. Şi nu doar în cadrul summitului de la Haga, ci şi îndeosebi în Italia, în cele două spectaculoase întâlniri şi dezbateri pe care le-a avut în cele două palate ale Puterii: la Quirinale, cu octogenerarul Giorgio Napolitano, ca şi la Palatul Madama, cu mai tânărul său conlocutor Matteo Renzi, un premier, ce şi-a asumat deja rolul unui fel de revoluţie de schimbare radicală a înseşi Uniunii Europene la toate palierele acesteia.

Am mai notat cu altă ocazie perspectiva, inedită şi nu mai puţin sumbră, de a ne trezi, după 25 mai, cu un Parlament şi cu un Consiliu UE dominat de eurosceptici, de nu cumva chiar de contestatarii lor in corpore. Vântul unei disoluţii, cu riscul unor dezertări majore şi, deci, mai mult decât descumpănitoare, bate în velele unei corăbii plutind încă prin apele tulburi ale unei gestiuni mai precare decât se recunoaşte şi decât ar trebui.

Şi, iarăşi paradoxal, speranţa „salvării” proiectului european ar putea să vină tocmai dinspre electoratul estic, adică al ţărilor din spaţiul est-comunist, ale căror aderări au cunoscut destule rezistenţe şi chiar resentimente încă active, din păcate, şi astăzi. Fiindcă – lăsând deoparte poziţionări atipice ce ţin de un mental colectiv cu implicaţii, probabil, şi antropologice – în România, ca să ne oprim la exemplul cel mai la îndemână – atitudinea europenistă a fost şi rămâne la cote impresionante. Asta cel puţin la nivelul sondajelor, al declaraţiilor, căci la cel al intenţiilor, organice şi intime, e dificil să se ajungă. Însă toată această adeziune va primi, cu siguranţă, o lovitură imposibil de ignorat prin absenteism. Care va atinge, tot ce se poate, cotele cele m ai alarmante din toată istoria scrutinelor ultimelor două decenii.

În alte zone, ambiguitatea – ca emblemă a unei evidente confuzii şi urmare a unei crase lipse de orizont (culpa crizei şi a discutabilei politici de austeritate impusă de stafful CE) – îmi pare elementul cel mai difuz. O probă s-a verificat, zilele trecute, în Ungaria vecină, printr-un sondaj în forma unei anchete făcute de jurnalişti italieni. Mai mult ori mai puţin surprinzător, majoritatea subiecţilor – şi majoritatea tineri ori relativ tineri – erau dezamăgiţi de Europa, căreia totuşi îi recunoşteau măcar câteva atuuri, însă cu totul altele decât cele de natură politică ori socială: mâncare mai dichisită, dar scumpă, accesul la cultura mare, libertatea de a călători şi a vizita ori de învăţa în prestigioase instituţii culturale şi educative etc. Nimic de natură politică. Ori geopolitică. Sentimentul de abandon, coroborat cu tratamentul de rudă săracă, era cel mai evident. Şi cel mai vituperat. Cu o rată a şomajului de 10 la sută (peste 20 la sută în rândul tineretului) nu puţini dintre ei recunoşteau că îi încearcă, uneori, în momente de descumpănire, un fel de nostalgie după… comunismul kadarist şi după „gulaşul” acestuia.

Mulţi declarau că vor vota, la parlamentare, cu Fidesz lui Orban, dar aproape la fel de mulţi se simţeau atraşi de naţionaliştii de extremă dreaptă. Dar cei mai mulţi nici voiau să mai voteze. De la 36 la sută cât a fost prezenţa la vot în 2009, la europene, se estima o diminuare care pune în dubiu însăşi esenţa democraţiei.

Nu mai vorbim de mişcările antieuropene în fază de aglutinare ca o forţă unită în viitorul Parlament de la Strasbourg şi, pe cale de consecinţă, inclusiv în celelalte structuri de la Bruxelles. Aşa încât, în locul dezbaterilor pe cât de litigioase pe atât de falimentare la nivel proiectiv, însuşi viitorul UE a intrat deja sub semnul unei necunoscute.