Jünger sau despre scriitura-mărturie

0
94
Citeşte mai mult

Puţini au fost scriitorii europeni care, asemeni germanului Ernst Jünger (născut la Heidelberg, în 1895), să străbată, “la pas” întregul veac trecut, al ororilor, şi să depună, ca participant nemijlocit la evenimente dintre cel mai teribile, mărturii dintre cele mai dramatice şi mai convingătoare. Voluntar pe frontul primului război mondial, a scris şi publicat, imediat după încheierea primei confruntări conflagraţii mondiale, un jurnal de război, cu titlul In Stahlgewittern / Furtuni de oţel (1920), în care prevala, în chip de noutate aproape absolută sub aspect literar, preocuparea pentru dimensiunile psihice ale trăirii în tranşee şi, evident, în interstiţiul conştiinţei şi inconştientului.

După volume de povestiri cu accent pe drame ale unei conştiinţe pulverizante, nelipsite de un joc al fanteziei tardo-romantice şi esoterice, Jünger a continuat, chiar în tinereţea sa străbătută de un cult al forţei ce l-a transformat într-un simpatizant al hitlerismului, să scrie eseuri în care “Lupta” (Der Kampf) căpăta pentru el dimensiunea unei valori perene, iar modelul “omului nou” (sinistră formulă pentru destinul ei de mai târziu) era punctualizat în “muncitorul soldat”.

Scriitorul a participat, apoi, pe frontul celuilalt mare război, al doilea, la campania hitleristă din Franţa, deja în momentul unei vizibile disocieri de valorile naziste, după ruptura intervenită, în 1939, odată cu publicarea romanului Auf den Marmorklippen / Pe muchiile marmorei, interzis şi confiscat înainte de a fi fost difuzat. Martor al unor experienţe liminare în această aventură particulară, în care emisarii lui Hitler, mulţi dintre ei ofiţeri de spiţă nobilă, dedulciţi la aromele culturii rafinate, oscilau între admiraţia dezinteresată şi tentaţia jefuirii unor mari valori ale culturii franceze, Jünger avea să ofere cititorilor săi, în chiar perioada umilinţei germane post-belice, cel de-al doilea “jurnal” de război al său, dar primul consacrat aventurii hitleriste, sub titlul Gärtner und Strassen / Grădini şi străzi (1942), în care condamna chiar invazia Franţei; ulterior, a revenit asupra acestei drame, cu un masiv volum ”diairistic”, Strahlungen / Iradieri (1949) retipărit recent în Italia, despre care critica a oscilat în a-l asocia celui dinainte şi a-i recunoaşte o autonomie, nu numai sub aspectul atitutinii ci şi al stilisticii. “Ideologic” vorbind, jurnalul acesta denunţă ceea ce critica şi autorul însuşi a numit, “majoritatea lui (sau de) după”, respectiv tocmai acel sentiment de culpă şi de autocondamnare al germanului de rând care, pentru un scriitor dotat cu o luciditate supradimensionată, semnifica experienţa unui fel de autoexil voluntar.

Experienţa aceasta jüngeriană, raportată la altele de egală faimă (precum cea a lui Heidegger, Gadamer, Otto, Lowith, cu care de altfel se afla într-o continuă dialogicitate) nu elimină solitudinea ca stază, ca şi coşmar, chiar dacă analizele scriitorului merg mult mai departe de pure luări de poziţie disociante; spre exemplu, fără a insista asupra erorilor eclatante de suprafaţă şi, deci, de evidenţă ale nazi-fascismului, Jünger insistă asupra catastrofei pe care o poate aduce revenirea, în Germania dar nu numai acolo, la forme ale statului absolutist în absenţa unei aristocraţii, fenomen ce sfârşeşte prin a arunca o umbră chiar şi asupra victoriilor (se înţelege că e vorba de victoriile hitleriste din primii ani ai războiului). Cât priveşte destinul literar al lui Jünger, nu se poate ignora insolitul acestuia: înconjurat, după război, de un evantai de suspiciuni, ignorat în mare parte, refuzat deseori, scriitorul s-a putut bucura de onoruri abia la împlinirea, în viaţă, a centenarului, când instituţiile cele mai prestigioase ale Germaniei (preşedinţia mai ales) i-au recunoscut geniul, sărbătorindu-l ca pe o “personalitate magică”.

Magică, recunosc astăzi critici de mare autoritate, rămâne cu adevărat opera sa, situabilă între rafinamentul unei tradiţii care pleacă, poate, din Goethe şi traversează experienţe literare de felul celei a lui Hofmanstahl ori chiar Gottfried Benn. Din fragmentele pe care le-am lecturat în recenta ediţie italiană de la editura Guanda, se detaşează într-adevăr, stilul unui geniu, densitatea pensieristică a unui martor avizat şi motivat la cele mai tragice experienţe ale modernităţii vinovate şi, tocmai de aceea, puse în cauză, de către unul din maeştrii săi incontestabili.