S-au scurs, traversând multe evenimente furtunoase şi nesfârşite suferinţe, unele surde, 27 de ani din acel decembrie în care, tumultuoşi şi ofensivi până la vărsări de sânge, ne-am luat adio de la un regim funest fără să ştim calea de urmat. Şi ori de câte ori am păşit într-un nou decembrie, Ţara s-a transformat într-un teatru ad-hoc în care festivităţile de omagiere şi de comemorare au căpătat gustul amar al unor chermeze cu damf de iarmaroc.
Sunt revoltător de puţini cei care, militanţi activi ori protagonişti mai marginali ai „măreţe opere” aruncate peste bord ca un bagaj fără valoare, se mai recunosc în acele vremuri. De parcă n-ar fi fost viaţa lor. Viaţa noastră. Printre ei, chiar artizanii acelei lovituri de …teatru, dulăi, prin ani, ai noii ere de… aur a omenirii în tranşeele căreia şi-au petrecut, cu o abnegaţie fără egal, adolescenţa şi tinereţea, deveniţi, spre bătrâneţe inamici din umbră a lui Ceauşescu. N-am ieşit, se pare, cu totul de sub pagoda acelui blestem: blestemul unui neam, al nostru, această memorie pătată a unei lovituri eşuate şi făcută să se deverseze în iureşul unei revolte crescute, ascuns, în hăul unor suferinţe colective ce deveniseră aproape explozive. O confiscare, s-a spus. Probabil. Dar nu e Istoria, în esenţa ei, şirul nesfârşit al unor confiscări mocnind în surdina mulţimilor anonime cărora farisei pe post de spartani le impun o identitate? Revoluţie. Fireşte, dacă prin revoluţie, fie şi într-o lectură aproximativă, se înţelege schimbarea unui regim; nedrept, cu altul mai puţin …nedrept. Dar nedrept faţă de cine? Şi, mai ales, mai drept cu cine? Întrebări cu răspunsuri la vedere. Nomenclatura de ieri, când nu s-a reciclat, a fost schimbată cu nomenclatura de azi. Una, veche, ignară şi cam lovită de lentoare, alta, cea actuală, la fel de ignară, dar mobilă, energică: a „băieţilor şmecheri”, fireşte. Cei care, etalându-şi averile imense odată cu semidoctismul ori analfabetismul sadea, seară de seară pe micile ecrane, concurează, vai, cu seculare generaţii de boieri luminaţi nelipsiţi de sentimentul pietăţii creştine şi a umanismului patriotic.
Şi aşa, „visătorii” de odinioară, striviţi de sacrificii şi uneori aflându-şi, ca Bălcescu, sfârşitul departe, în exil, iată-i înlocuiţi, azi, de aceşti agramaţi belicoşi până la arţag, care-şi fac din hoţie o medalie de pus în piept şi din prostie un steag cu care defilează pe drumurile la fel de cenuşii ale Ţării. Şi aşa, an de an, Decembrie ne întâmpină insidios şi pleacă lăsând în urma sa aceeaşi rană deschisă.
