Traversarea cortinei: coşmarul continuă!

0
201

Nimic nu-mi pare mai scandalos, în aceste clipe decisive pentru istoria de azi şi, mai ales, de mâine a Ţării, decât volutele unei retorici de circumstanţă. Avertizam, cu ani în urmă, în vaierul festiv al intrării noastre în UE, că evenimentul în sine nu trebuia privit şi judecat ca un festin. Deşi meritam bucuria acelor clipe, unice, s-a spus şi s-a tot repetat atunci şi în anii care s-au scurs. Integrarea aceea într-o comunitate a cărui dimensiune de club mult mai pretenţios şi mai autarhic decât ne-am imaginat s-a dovedit o victorie chinuită, obţinută la capătul unui lung proces de decizii, de acomodări şi ajustări, de reticenţe şi de îndoieli. Târziu am realizat că, dincolo de eforturi, deseori pe muchie de cuţit, ceea ce s-a dovedit a fi argumentul decisiv s-a înscris în ecuaţia unor interese geopolitice.

Dincolo de emulsii orgolioase, uneori prea de circumstanţă, câştigurile au rămas, în multe privinţe, neclare. Însă parafrazând un profetic titlu al unei cărţi a regretatului I. D. Sârbu, „traversarea cortinei” pare să nu se fi încheiat nici până acum.. Recunoaştem ori nu, zdrenţe din imunda cortină subzistă încă. Şi, oricât de paradoxal, e limpede acum mai consistent decât ieri că această tristă realitate nu e numai din vina noastră

Riscul cel mai mare încă din acel început de an 2007 a fost acela de a fi crezut că urma să devenim europeni printr-un simplu act notarial. Şi, mai ales, egali francezilor, germanilor, englezilor şi, mai ales, germanilor. Scriam atunci că şansa – şi perspectiva raţională – era aceea de a încerca şi a reuşi să devenim europeni ca… români..

Am ieşit dintr-un coşmar, dacă am ieşit cu adevărat, cu sufletele bolnave, cu demnităţile ciuruite, cu elanurile zdrobite, cu idealurile înşelate, amânate ori suspendate. Vorbesc de generaţii şi generaţii. S-a făcut, cum s-a făcut, condamnarea unui regim: substituit cu altul, ori cu altele, potrivit cu capriciile sezoniere, cu năravuri deseori mai imunde decât ne-am putut imagina. N-a dispărut, din nefericire, nici diktatul, după cum perspectivele unei opţiuni cu adevărat istorice s-au lăsat contaminate de deciziile, hazardate, ale unor clici pentru care flerul diplomatic n-a depăşit limita unor încăpăţânări de duzină.

E sigur acum că n-am  ieşit dintr-un coşmar istoric, al cărui finiş – o scandaloasă tranziţie – încă ne sufocă prin lunga succesiune de meschinării şi falsuri. Nu-i deloc o exagerare, dacă ne gândim la milioanele de români cărora bicisnica tranziţie le-a dat cancerul precarităţii şi i-a făcut cetăţeni ai nimănui, în vreme ce unei minorităţi cu iuţeală de mână, mahări de ieri şi „baroni” de azi, le-a conferit privilegii şi patrimonii la care nici familii princiare de peste veacuri n-au visat.

Unicul câştig ar mai rămâne libertatea. Libertatea plătită cu sângele unor copii nevinovaţi pe cadavrele cărora unii dintre profitorii de azi au jucat …ţintar. Nu ne-am vindecat atâtea răni  ale memoriei constant compromise de necuviinţele noastre netoate. Şi dacă n-am reuşit, aşa cum ar fi fost de sperat, să aducem Europa acasă, am rămas, de multe ori, la cheremul, nu al Europei, ci al unor „şefi” rânduiţi la pupitrul unui club al cărui edificiu devine tot mai mult un teatru de sfade şi de disensiuni în a căror literă proiectul majestuos de altădată îşi dezvăluie slăbiciuni, pe alocuri, alarmante.