Constat cu regret că nu reuşesc de câteva luni bune să structurez, în câteva rânduri, un stol de gânduri ce mă iscodesc cu o neadormită nelinişte, un proiect portretistic al unei artiste – şi intelectuale – craiovene pe care nu contenesc s-o preţuiesc din vecinătatea unei prietenii necondiţionate. Poate şi fiindcă, ardeleancă de baştină, hălăduind în peripeţii artistice cu iz de aventură prin mai multe cetăţi ale culturii autohtone, poartă, în profilul ei disputat de două muze simandicoase – cea a teatrului şi a filologiei -, fragilitatea ca o emblemă a unei poveri din care scoate, când te aştepţi mai puţin, minunile unui har răpitor.
Născută la Cluj, licenţiată în filologie în cetatea natală şi în arta spectacolului, clasa de regie a neuitatei Cătălina Buzoianu de la Bucureşti, Alina Rece, căci despre ea e vorba, este de ani buni un artist şi un intelectual de marcă al Băniei pe care spiritul, altminteri lăudabil, al unei camaraderii deseori exultante ne face să-i ignorăm dimensiunea operelor sale culturale. Nici nu mi-o put închipui dincolo de fragilitatea cu care te întâmpină, disimulată într-o modestie din care cuminţenia tradusă într-o adevărată zestre, în incidentele clipei, în sala de spectacole, în public ori în culisele propriilor sale pariuri artistice. O fiinţă în a cărui privire te simţi invitat să-ţi oblojeşti oboselile atâtor scadenţe: neajunsuri, dezolări, rateuri, fie ele de biografie intimă ori de context social.
Cât o cunosc, sub lama zgârceniei cu care ne gestionăm rezerva noastră de comuniune – şi de comunicare -, mi-a apărut mereu şi insistent sub veşmântul şi identitatea unui personaj cehovian, anume uitat într-un ungher din care iese, în momente de trenare a stărilor conflictuale, aducând cu sine acel izvod al pacificării de parcă toate furtunile s-au retras lăsând loc unui răgaz binemeritat.
Ştiu că a creat, adaptat, construit, cu pătimaşă iscusinţă, zeci de scenarii, de texte, de proiecte de spectacole, de o varietate dezarmantă, pe care le-a şi pus în scenă; le-a îmbrăcat în veşmânt teatral. Am urmărit câteva dintre ele, despre unele am scris, cu graba jurnalismului impenitent, însă nu o dată am simţit că mereu ceva s-a risipit regretabil.
Şi, revenind în clipe de penitentă reflecţie, mi-am zis că, da, în fluiditatea existenţei noastre accidentale – şi accidentate – în lumea în care ne regăsim, ne scapă, ca un făcut parcă, sentimentul acela de o simplitate divină că trăim cu şi alături de artişti a căror prezenţă în realitatea lor cea mai profundă n-o asumăm aşa cum ar trebui. Şi da, aşa este, fiindcă ei, artiştii, sunt mereu lângă noi, alături de noi, printre noi, vii, iscoditori, dar prea puţin iscodiţi, convocându-ne în graiul artei lor şi în existenţa lor de o simplitate peste care trecem cu o vinovată nonşalanţă.
Cât despre Alina Rece, îmi închipui că potenţialul ei şi, deopotrivă, rezerva ei de disponibilitate spre noi şi, mai ales, înnoitoare proiecte artistice şi culturale, nu doar că e subapreciat, ci chiar, prea adesea, ignorat.
I-am văzut, prin mai, un spectacol-feerie cu studenţii de la departamentul de artă dramatică din Craiova adaptat după „Visul unei nopţi de vară” al bătrânului Will şi n-am reuşit, atunci şi nici mai târziu, să scriu. Oricât de straniu ar suna, de atunci, de câte ori am întâlnit-o pe străzile ori prin sălile de spectacole, mi-am reproşat tăcerea.
Şi mă gândesc că, în locul atâtor energii cheltuite în perdante dispute, deseori cârcotaşe, în Bănie, ca şi aiurea, ratăm cu o regretabilă gratuitate, atâtea şanse de punere în act a rezervelor de talent, de har şi de travaliu de care, poate mai mult decât oricând, oraşul, ţara, Lumea, ca şi noi înşine, avem atâta trebuinţă.
