Să prefaţăm ziua de 1 Decembrie, cu simbolistica ei inegalabilă, pentru întreaga simţire românească. Cităm din „Românul” (Arad) numărul 19 din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, sub semnătura dr. Lazăr Iacob: „Gândurile noastre se îndreaptă astăzi, cu evlavie, spre Alba Iulia, cetatea sfiinţită prin amintirile mari şi duioase ale trecutului. Inimile noastre saltă de bucurie, pentru că ziua mare, aşteptată cu dor nespus, a sosit. Trimişii neamului românesc şi miile poporului, ale bunului popor românesc, se întrunesc la Alba Iulia, ca să pregătească sărbătoarea cea mare: a înnoirii şi întregirii neamului românesc”. Autorul prefigurază cu vibrantă emoţie ce urma să se întâmple la Alba Iulia, unde Adunarea Naţională a românilor din Ungaria şi Transilvania, decidea exercitarea dreptului firesc – vechi ideal – de a-şi croi singură soarta şi de a-şi asigura viitorul: românii din Ardeal, Banat şi din Ungaria declarau unirea cu România, a lor şi a teritoriilor locuite de ei, cuprinse între Mureş şi Tisa, şi între Dunăre şi Tisa. „Se cuvine astăzi să ne bucurăm şi să ne veselim pentru că toate s-au întors spre bine. Măreţele umbre ale neamului românesc pot avea acum deplină odihnă pentru că visul lor s-a realizat şi vechea datorie ce era asupra noastră s-a împlinit”, mai adaugă acelaşi autor, dr. Lazăr Iacob. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare proclama unirea Transilvaniei cu vechiul regat. Cu două luni înainte se formase Consiliul Naţional român. Negocierile purtate la Arad, la mijlocul lunii noiembrie, cu guvernul ungar condus de Mihaly Karoly eşuaseră, românilor fiindu-le refuzat dreptul la autodeterminare. Ca reacţie a fost convocată la Alba Iulia o mare Adunare Naţională, cu 100.000 de delegaţi, veniţi din întreaga Transilvanie, care au hotărât unirea cu România. S-a format un consiliul dirigent, cu sediul la Sibiu, spre a asigura conducerea provinciei desprinsă de Austro-Ungaria. Guvernul de la Bucureşti a recunoscut unirea la câteva zile, când o delegaţie a Marelui Sfat naţional ales la Alba Iulia, a prezentat actul unirii Regelui Ferdinand. Prin Decretul Regal din 11/24 decembrie 1918, unirea cu Transilvania a fost ratificată. Au intrat în guvernul de la Bucureşti, consemnează presa vremii, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Vasile Vaida Voievod. Cum, anterior, la 30 martie/12 aprilie, actul unirii Basarabiei – decis de Sfatul Ţării la 27 martie/9 aprilie – fusese prezentat Regelui Ferdinand, iar la 16/29 noiembrie actul unirii provinciei Bucovina cu România – decis la 14/27 octombrie 1918, fusese de asemenea prezentat Regelui Ferdinand, se spune că la 18/1 decembrie 1918, familia regală a revenit la Bucureşti, într-o zi mare care a adus întregirea neamului românesc de la Nistru până la Tisa. Anii războiului, înfrângerile, refugiul, clipele de grea cumpănă, când eram părăsiţi de toţi, au consolidat sentimentul de solidaritate naţională. Cei de acum 100 de ani s-au gândit la viitor prin actul unirii. Pentru că 1 decembrie 1918 – ziua marii uniri – rămâne una astrală în istoria noastră, încărcată de evenimente. Mai ales, că tot ce a urmat şi ne referim la Conferinţa de pace de la Paris, când marea unire părea compromisă la masa tratativelor, chiar dacă, în fapt, ea deja se realizase, împrejurările ne-au fost favorabile, într-o situaţie fără ieşire, confirmându-se ceea ce Petre Carp avea să spună, înainte de a se prăpădi: „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”. O aserţiune uşor pătimaşă, confirmată, însă, la 1918. La 4 iunie 1920, la Trianon, România şi Ungaria au semnat tratatul de pace care consfinţea unirea Transilvaniei cu România. La 28 octombrie, ministrul de externe, Tache Ionescu, în guvernul Alexandru Averescu, semna tratatul unirii Basarabiei cu România. În privinţa Cadrilaterului, sudul Dobrogei, România şi Bulgaria au semnat la Neuilly, la 27 noiembrie 1919, un tratat care recunoştea graniţele consemnate prin pacea de la Bucureşti din 1913. România „dodoloaţă” dobândea un potenţial economic dublu faţă de cel vechi, iar populaţia sa atingea 16 milioane de locuitori, adică se dubla şi ea. Nici suferinţele şi nici bucuriile nu trebuie uitate. Amintirile trecutului sunt un patrimoniu de nepreţuit. Iar Transilvania – patria primitoare a tuturor locuitorilor săi, ne încredinţează Ioan Aurel Pop şi Ioan Bolovan în „Istoria Transilvaniei” – este singurul loc din Europa unde o biserică bizantină stă lângă o bazilică romanică, lângă o biserică gotică şi lângă alta barocă, toate vecine cu o sinagogă. Iar asta spune mult despre convieţuirea paşnică a populaţiei.
