O discuţie oportună despre Liviu Rebreanu

0
98

Binecunoscutul critic literar Daniel Cristea Enache şi scriitorul Flaviu George Predescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2012 şi redactor la revista „Luceafărul de dimineaţă”, au discutat mai zilele trecute, la DC News, cu vădită competenţă, despre opera şi biografia marelui prozator şi dramaturg Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885 – d. 1 septembrie 1944) devenit membru titular al Academiei Române. Atenţia a fost reţinută, la un moment dat, de o afirmaţie interesantă şi corectă a criticului literar Daniel Cristea Enache, care a spus: „Rebreanu a murit la timp, citând o zicere cinică”. În context, excelentul critic literar a făcut referiri en-passant la şansa ca romanul „Gorila”, pe care George Călinescu, în a sa istorie literară (ediţia 1982, p. 736) îl considera „scrierea cea mai rea (…) înfăţişând nivelul de jos al scrierilor sale” să poată fi citit, după ce până în decembrie 89, fusese interzis, susţine Daniel Cristea Enache, deşi am dori să-l corectăm întrucât în 1981 apare în volumul 10 din ediţia critică de Opere, îngrijită şi adnotată de Niculae Gheran. Romanul apăruse în iunie 1938, după ce se desfiinţase regimul parlamentar, dar scrierea lui începuse în 1933. După cum însuşi Liviu Rebreanu nota „Gorila nu este un personagiu propriu-zis, ci simbolizează pacostea care a fost pentru ţara noastră politica” Dacă romancierul şi-ar fi învins boala şi n-ar fi murit în toamna lui 1944, mai mult ca sigur că ar fi sfârşit în vreo închisoare comunistă, acuzat de simpatii legionare, poate chiar de legionarism. Şi trebuie să recunoaştem, scria eruditul Grigore Traian Pop, fost redactor la revista „Ramuri” din Craiova, într-una din perioadele faste ale acesteia, în cartea sa „Mişcarea legionară” (Ed. Kullusys, 2007) că, la ceea ce s-a petrecut în anii de după război în ţară, nu era fără întemeiere. Pentru că iată ce scria Liviu Rebreanu în Jurnalul, publicat de editorul şi exegetul său Niculae Gheran: ”Avem acum România legionară. Să dea Dumnezeu să fie trainică! Dar trainică va fi numai dacă legionarii vor fi, într-adevăr, cum i-a dorit Codreanu: cinstiţi, harnici, gata de jertfă”. Însemnarea e făcută pe 7 octombrie 1940. Nu va trece mult şi în plină rebeliune el va fi nevoit să noteze: „Regimul lagionar s-a prăbuşit în abia 4 luni de guvernare fără a lăsa regrete, întocmai ca regimul Carol al II-lea(…) Au abuzat, au nedreptăţit, au înjosit, au umilit şi mai ales au fost fără milă şi generozitate. De un egoism fără pereche şi de o lipsă de scupule nemaipomenită, au ajuns să apară ca o bandă duşmană pusă să jefuiască şi să stoarcă ţara în folosul lor propriu. Toate actele lor au fost demagogie ieftină. Sub pretextul românizării şi al ajutorării celor săraci au săvârşit murdării fără număr. Eu îi credeam cinstiţi, corecţi şi drepţi. S-a dovedit treptat că sunt mai răi decât toţi cei care i-au precedat”. Multă vreme romanul lui Liviu Rebreanu „Gorila” -tradus şi în Franţa, sub titlul “La Bete Immonde” în urmă cu puţină vreme, de Jean Courriol- n-a putut fi reeditat, considerându-se că face apologia legionarilor. Pentru cenzură, inconfortul era că Rebreanu scrisese cartea în diapazon tragic, parabola lui fiind spaima de totalitarism, monstrul care se prefigura la orizontul vieţii noastre politice şi începuse să facă ravagii, putând fi, deopotrivă ambiţia bolnavă a lui Carol al II-lea de a confisca puterea în propriul beneficiu, abandonarea oricărui ideal naţional, corupţia distrugătoare de ţară a diriguitorilor treburilor acesteia ori stafia comunismului. Dar cine stă să cerceteze jurnalele intime pentru a condamna sau a disculpa? Încercarea lui Rebreanu de a trata cu mijloace literare psihologia „fraţilor de cruce”, în care mulţi i-au identificat pe legionari, ar fi fost suficientă pentru a i se pune pistolul la tâmplă. Deşi în viziunea lui legionarismul suferise un proces de degenerescenţă, ca şi întreaga noastră viaţă politică. Umbra Gorilei… Liviu Rebreanu a fost, după cum se ştie, din aprilie 1911 până la 1 mai 1912, când a demisionat, secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova condus de Emil Gârleanu. La Craiova o şi cunoaşte pe „Fanny” Rădulescu –actriţă-, viitoarea siţie. Interesantă este o relatare a fostului ministru de Externe, Ştefan Andrei, din Podarii Doljului, în cartea sa „Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc” (2013) în care acesta povesteşte, cum la rugămintea doamnei Puia Rebreanu, fiica scriitorului, de a obţine din Germania fotocopii după presa vremii din 1926 şi 1942, s-a conformat. În 1926 Liviu Rebreanu participase la Congresul internaţional al scriitorilor de la Berlin, iar în 1942 efectuase un turneu de conferinţe despre cultura românească la Berlin, Munchen, Stuttgart, Leipzig. N-a oferit interviuri şi nu a luat cuvântul. Din premoniţie. În opinia sa personală, Ştefan Andrei contribuise la limpezirea unei zone „cenuşii” din biografia marelui prozator român. Era desigur o părere, dar cert este că „maldărul de ziare” obţinute prin bunăvoinţa ministerului de Externe german avea zvastica pe prima pagină şi titluri groase anunţând discursul fulminant, demagogic ţinut de Goebbels, ministrul propagandei şi informaţiilor. Evident, Nicolae Ceauşescu a fost informat de starea de fapt şi Liviu Rebreanu admis în librării şi manualele de literatură.

LĂSAȚI UN MESAJ

Comentariul
Numele

Operaţie antispam (completează):  *