Recentele atentate din Belgia riscă să arunce în derizoriu înseşi bazele proiectului european. Un proiect ale cărui origini puţini dintre observatorii conectaţi şi, de aceea, debusolaţi de incidenţa prezentului, îşi mai rezervă răgazul să le evoce şi, eventual, să evalueze în spiritul lor dacă nu soluţii, măcar motive de reflecţii rezolutive. Cât despre politicieni, bruxellezi ori „cancelieri” naţionali, mă îndoiesc că, subjugaţi de o birocraţie corozivă pe care şi-au aservit-o cu o gratuitate amară, îndoielile nu pot escamota carenţe de informaţie, când nu-i vorba de-a dreptul de incultură: politică, dar nu numai.
Câţi dintre cei pomeniţi mai sus ştiu că originile unei Europe unite se pierd departe în timp, până la proiecţiile Umanismului (şi, apoi, ale Renaşterii) ivit, în Italia, mai întâi, apoi extins în restul continental, ca răspuns, pe de o parte, la capătul unui creştinism devenit autarhic, iar pe de alta, la valul de conflicte interetnice şi interstatale cu orori ce aveau să fie, ulterior, repetate şi potenţate? De la Erasmus la Voltaire, trecând prin Ducele de Sully, ministrul francez de finanţe la curtea regelui Henric al IV-lea ori şi Charles-Irénée Castel, „abatele de la St.Pierre”, cum a rămas cunoscut şi care propunea o ligă a statelor europene, un Corps Européens bazat pe comerţ liber şi pe minuţioase proceduri de vot, dotat, în plus, şi cu armată proprie menită a gestiona eventuale revolte, ca şi autonomia internă a fiecărui stat membru, şi până la Immanuel Kant.
Lucrarea sa, des invocată dar puţin citită ori studiată în prospectivele sale intime, cu titlul „Pentru pacea eternă”, ori, mai aproape de original (Zum ewigen Frieden) „Către pacea eternă”, considerată un corolar la Revoluţia franceză abia încheiată, devoala patru condiţii esenţiale ca soluţie pentru evitarea conflictelor armate, cel dintâi – şi cel mai semnificativ – fiind asumarea dimensiunii devastatoare a acestora. Celelalte vizau un comerţ liber, ca un contract strâns între state, din moment ce acestea se recunoşteau membri egali ai aceleiaşi planete, apoi deprinderea conştiinţei civice republicane întemeiate pe libertate şi pe egalitate, iar ultima condiţie, creşterea opiniei publice mondiale astfel încât să consimtă la violarea dreptului (internaţional, s-ar spune azi) intervenit în orice zonă de pe glob.
Cât de actuale sunt aceste percepţii cu dublă conotaţie, juridică şi politică, e inutil de subliniat. Şi există încă destui gânditori care resping catalogarea filosofului din Könisberg ca „utopist”.
Dimpotrivă, nume de prestigiul unui Habermas găsesc în proiecţiile kantiene premise, cum spuneam, rezolutive pentru grava criză, europeană şi nu numai, de astăzi. Iar dacă mai adăugăm şi propunerea aceluiaşi Kant de constituire, desigur, în perspectiva evoluţiei omenirii, a unei Federalizări republicane a lumii, avem legitimarea deplină a viziunii sale.
Mai legitimă, în contextul gravelor insidii cu care se confruntă UE – şi nu doar în privinţa milioanelor de imigranţi şi, mai nou, al atentatelor teroriste comise în inima continentului, cauza falimentului actualului proiect european.
Care sunt slăbiciunile instanţelor europene la criza – de securitate, înainte de toate, dar nu numai – indusă, în ultimii ani şi, mai ales, în aceste ultime zile, de atentatele teroriste? Multe voci, din arealul politic şi al gândirii politice, dau vina pe absenţa unei coeziuni la nivel instituţional continental, concretizând prin lipsa unor organe şi servicii efectiv comune (servicii, ministere, organe jurisdicţionale etc.), ca şi pe „modelul” unei Europe cu două viteze, traducând acestea în concluzia că proiectul e departe de a fi fost finalizat. Jurişti de marcă din Italia, Franţa şi din alte ţări, experţi în securitate, foşti şi actuali, observă. acum, că, în structurile actuale, Europa nu e pregătită să riposteze, coerent şi cu succes, provocărilor cu care terorismul, cel musulman in primis, o atacă. Unii critică lipsa unei coordonări între serviciile naţionale, căci sistemele informative, oricât de cuplate, cad sub influenţa nefastă a unor norme birocratice, încât capacitatea de reacţie devine aproape totdeauna tardivă.
Cât despre riscul compromiterii, prin exces al aceloraşi servicii, drepturilor elementare ale cetăţenilor europeni, ridicat la nivel de tabù, discuţiile sunt departe de a se fi încheiat.
Puţine sunt, în context, soluţiile de urmat. Un lucru însă rămâne cât se poate de valid: între opoziţiile tranşante anti-imigraţie, în rândul cărora l-am regăsit, paradoxal ori nu, şi pe Lech Walesa, alăturat astfel clanului antieuropeist, şi pledoariile pro- ale altora, se distilează două feluri de populisme, egal gratuite. Iar populismele, contrar a ceea ce ne-am obişnuit să credem, nu au culoare politică. Nici, evident cu atât mai mult, „ideologică”.
