Sâmbătă, 28 ianuarie a.c., în faţa Consiliului Naţional al UMP, reunit la Paris, secretarul general al CDU, Herman Grohe, a anunţat că preşedintele partidului său, Angela Merkel, urează „bonne chance” lui Nicolas Sarkozy în apropiatele alegeri prezidenţiale. UMP şi CDU aparţin familiei PPE, aşa că mesajul numărului doi din partidul de guvernământ de la Berlin n-a surprins, mai ales că Herman Grohe este un fidel al cancelarului german, care a anunţat că „îl va susţine pe Nicolas Sarkozy în întâlnirile sale cu alegătorii din campania electorală”. Dacă CDU îl va susţine pe candidatul UMP, Nicolas Sarkozy, Partidul Social Democrat german (SPD) îl va ajuta pe Francois Hollande, invitat pentru un discurs la congresul din 5 decembrie 2010, de la Berlin. Atunci, Francois Hollande a estimat că victoria sa ar putea constitui un semnal consistent în Europa, prefigurând inclusiv succesul SPD la alegerile din 2013. Nu e mai puţin adevărat că Francois Hollande n-a criticat-o explicit pe Angela Merkel şi a afirmat, în mai multe rânduri, că dacă va fi ales preşedinte al Franţei prima sa vizită oficială o va efectua în Germania. Susţinerea euro-obligaţiunilor, extinderea mandatului Băncii Central Europene, includerea „regulii de aur” bugetare în Constituţie vor fi teme de discuţie separată cu liderii germani. Angela Merkel nu este dezinteresată de deznodământul alegerilor prezidenţiale din Franţa. De la începutul crizei în Europa, fiecare scrutin – Irlanda, Portugalia, Spania, Danemarca – a provocat o schimbare a majorităţii. Dacă se întâmplă aşa ceva şi în Franţa, evenimentul ar putea fi de prost augur pentru cancelar. Care n-a putut fi decât bucuroasă când Nicolas Sarkozy a afirmat că Germania este un exemplu de urmat. Cu toate acestea, cancelarul nu trece drept o romantică. Coincidenţă de calendar? La 13 ianuarie, cu câteva ore înaintea degradării ratingului de ţară pentru Franţa, de către Standard&Poor’s, purtătorul de cuvânt al Angelei Merkel anunţase un calendar al întâlnirilor bilaterale, fără precedent, între cancelar şi omologii săi europeni. Încât, într-un interval de zece zile, s-a întâlnit cu opt lideri, aşa că e greu de crezut că nu are în vedere şi ce ar putea fi după „Merkozy”. Un cuplu deloc bine asortat, format din preşedintele francez Nicolas Sarkozy, a cărui ţară n-a fost în măsură să prezinte un buget echilibrat din 1974, şi cancelarul german Angela Merkel, model de disciplină bugetară şi de competenţă industrială. Un duo european, lider în summit-urile, care s-au succedat. Întrebarea „cine mai crede în Sarkozy?” revine tot mai frecvent, cu precădere în Franţa, unde sondajele de opinie, săptămână după săptămână, anunţă înfrângerea acestuia. La Elysee, consilierii preşedintelui nu-şi ascund îngrijorarea şi afirmă că situaţia este „foarte dificilă”. Demobilizarea se resimte, nu doar la nivelul UMP, care şi-a stabilit drept slogan de campanie îndemnul „curaj”, cât şi pe holurile Quai d’Orsay, sediul Ministerului de Externe. În schimb, Nicolas Sarkozy nu dă senzaţia de panică şi avea anunţat un discurs televizat pentru ieri, 29 ianuarie a.c.. Se pregăteşte şi pentru o eventuală înfrângere, dovadă că la 20 decembrie 2011 l-a întâlnit pe fostul cancelar german, social-democratul Gerhard Schroder, autorul unor reforme radicale şi impopulare, pentru care a fost învins la alegerile din 2005 de Angela Merkel. La 17 ianuarie a.c., l-a invitat la Elysee pe fostul premier spaniol, Felipe Gonzales, figura social-democraţiei spaniole în anii ’80, care a impulsionat politica de modernizare intensivă a ţării sale. În săptămâna precedentă a invocat, în faţa unor apropiaţi, un film realizat despre fostul premier britanic, Margareth Thatcher, umilită chiar în fostul său partid, după ce n-a mai fost la putere.
