Am ajuns în Piria, unul dintre cele 12 sate ale comunei doljene Argetoaia, cu doar câteva zile înainte de Crăciun. Obişnuiţi cu forfota din oraş, unde, mai ales în perioada sărbătorilor, nu ai loc să arunci un ac, aşezarea ce părea neumblată de picior de om, încremenită parcă în timp, ne-a lăsat, pentru câteva secunde, muţi de uimire. Doar fumul care ieşea pe coşurile caselor mici şi dărăpănate, construite cu mulţi ani în urmă din paiantă sau chirpici, ne-a amintit că în satul Piria îşi duc traiul, de pe o zi pe alta, 241 de suflete. Nu tu lumini colorate ori brazi împodobiţi şi nu pentru că oamenii care au rămas aici, majoritatea bătrâni şi bolnavi, au uitat ce înseamnă Crăciunul sau Anul nou, ci pentru că nu au de ales. Îşi calculează bănuţ cu bănuţ pensia prea mică, pentru a avea ce pune zilnic pe masă. Speranţa şi-o mai pun doar în Dumnezeu.
“E tare grea singurătatea…”
Uitaţi de lume, pirienii îşi împart singurătatea într-un loc rupt parcă din poveşti. Pe vremuri, toate gospodăriile erau locuite, acum au rămas doar bătrânii şi animalele lor. Mare parte din tinerii de aici nu s-au mai încumetat să-şi lege viaţa de pământurile moştenite de la părinţi sau bunici şi au plecat cu sutele în străinătate, căutând o viaţă mai bună. Mai vin acasă de sărbători sau vara, în august, când bâlciul de la Argetoaia, tradiţie păstrată cu sfinţenie de cel puţin 100 de ani, le dă prilejul să-şi întâlnească rudele şi prietenii şi să retrăiască bucuria unei sărbători câmpeneşti de acasă, după mulţi ani petrecuţi departe. Cu privirea pierdută-n zare, bunicii îi aşteaptă răbdători, ascunşi de după gard, în speranţa că, în casa lor va fi din nou zarvă, ca pe vremuri.
“Îmi trăiesc singură bătrâneţile, doar de sărbători mai vin copiii pe la mine. Pentru ei am strâns bani din pensia de doar 350 de lei şi am cumpărat porc. Am pregătit de toate, numai să nu plece cu mâna goală. Asta mai e bucuria mea, să-i văd pe copii şi pe nepoţi, că în rest… mă rog la Dumnezeu să mă ia. Sunt bătrână şi nu mai pot. La 82 de ani ce să mai muncesc? Stau în prag şi mă uit după ei, (n.r. – după copii), doar mi-or călca bătătura. E tare grea singurătatea…”, a spus tristă Elena Pălărie, strângând câteva lumânări în mâinile asprite de muncă. Am lăsat-o în mijlocul drumului, acolo unde, zi de zi, aşteaptă “maşina cu pâine” împreună cu alte bătrâne.
“A rămas satul pustiu”
Doar 34 de copii s-au născut în satul Piria în ultimul an, de două ori mai puţini decât numărul deceselor înregistrate – 69. Situaţia nu pare să se îmbunătăţească, iar tinerii nu au nici un gând să se întoarcă în comuna natală, acolo unde lucrurile stau în loc, în ciuda eforturilor pe care autorităţile locale le fac pentru a schimba faţa localităţii şi pentru a oferii condiţii mai bune de viaţă celor care au rămas aici, în mare parte bătrâni. Posibilităţile de trai nu sunt prea mari. Singura sursă de venit a localnicilor este agricultura, Piria având o suprafaţă agricolă de 650 de hectare. Însă bătrânii nu mai pot să muncească la câmp, îşi duc traiul din pensiile oricum prea mici sau din ajutorul social, pe care îl primesc numai 22 de localnici.
Pe Victor Stancu, bătrânelul de 88 de ani, gârbovit de muncă şi cu faţa arsă de soare, l-am găsit în poarta casei sale, sprijinit în baston, urmărind cu privirea orice mişcare. El nu aşteaptă pe nimeni, nu are copii, “nici muiere”, trăieşte doar cu amintirile tinereţii, atunci când lucra la abatorul din Craiova, “şi era mai bine”, după cum ne-a mărturisit: “Aici m-am născut, aici am crescut (n.r. – în Piria) şi am umblat prin lume de nici nu mai ştiu pe unde. Am lucrat la industria cărnii, la abator în Craiova, dar când am ieşit la pensie m-am întors acasă. Şase milioane iau pensie, abia îmi ajung să trăiesc şi să plătesc dările. Când eram în putere munceam la câmp, dar acum nu mai pot, abia trăiesc aşa singur cum sunt, că n-am copii, nici muiere. Îmi aduc aminte ce bine era înainte, aveam de muncă şi trăiam altfel. De când e lumea, oamenii din satul ăsta trăiesc din ce muncesc la câmp. E sărăcie mare, iar tinerii au plecat toţi. A rămas satul pustiu”.
Am plecat din Piria lăsându-i în urmă pe localnicii care, în fiecare zi, pun pariu cu soarele, vântul şi ploaia şi se încăpăţânează să smulgă roadele pământului, pentru a-şi duce mai departe traiul.
În satul Piria, agricultura se desfăşoară pe o suprafaţă de 650 de hectare, din 5.448, cât are în total comuna Argetoaia, potenţialul productiv al solului fiind scăzut, după cum au precizat autorităţile locale. Nici în ceea ce priveşte numărul animalelor pirienii nu sunt prea avuţi. Satul are un efectiv de animale de 90 de bovine, 70-80 de caprine şi 277 de porcine.
O primă atestare, sub forma “hotarul Pirihei”, se găseşte într-un act domnesc din 20 septembrie 1513, prin care Neagoe Basarab dăruieşte spătarului Şerban şi fiilor lui satul Bâcleş. Ca sat, este amintit întâia oară de documentele interne ale Ţării Româneşti, la 30 iunie 1597, moment în care Mihai Viteazul confirma postelnicului Oprea “satul anume Pierăia şi cu tot hotarul” ce îi fusese dăruit acestui boier de doamna Stanca. Satul a aparţinut vornicului Danciu şi soţiei lui, Stanca. Odată cu moartea lui Danciu, cheltuielile de înmormântare, în valoare de 20.000 aspri, au fost suportate de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, care în schimbul acestei sume a primit de la Stanca, soţia lui Danciu, satul Piria. Doamna Stanca l-a dăruit la 30 iunie 1597 postelnicului Oprea, “pentru dreaptă şi credincioasă slujbă, ce a slujit şi în ţări străine şi în această ţară”. În anul 1819, Piria aparţinea Episcopiei Râmnic, iar în anul 1831 moşia era mănăstirească, stăpânită de Episcopia Râmnic şi Mănăstirea Dintr-un Lemn.
ALINA DRĂGHICI şi MARIN TURCITU
