„Muzica este timp sonor” (Emil Cioran)
Trec ţiganii, trec,
Se duc şi petrec
Trec ţiganii, nu se mai opresc
Dar ei se iubesc.
Se aude o vioară,
Se aude un ţambal
Se aude vocea dulce
A unui lăutar…
O vioară, un ţambal, o voce. O nuntă. O petrecere. O cumetrie. Secolele se scurg, timpul rămâne implacabil, dar omul cântă, ascultă muzică, dansează, joacă. Umanitatea a străbătut istoria pe ritmuri muzicale, iar lăutarii ţigani au fost, sunt şi vor rămâne reperele temporale în acest context. De la muzică de sărbătoare, la cea de război şi până la cea care însoţeşte un cortegiu funerar, ţiganii muzicanţi au fost întotdeauna în linia întâi a bătăliei dintre armonia muzicală şi spiritul omului.
Lăutăria este una dintre îndeletnicirile tradiţionale ale romilor. Chiar lăutarii, sunt constituiţi într-o veritabilă castă, care în ziua de azi se regăseşte în neam şi familii.
La ţigani, lăutaria se transmite din tată în fiu. Se spune că ţiganii au un talent nativ în muzică. Când populaţia romă a început marea migrare, de pe teritoriul de astăzi al Indiei, printre cei care au plecat către lumea largă s-au regăsit şi muzicanţi. Aceştia cântau în India antică la temple – muzica religioasă, la ceremonii de nuntă şi la ceremonii funerare. Instrumentele erau cele de suflat – fluiere din trestie, de percuţie – tobe din piei de animale şi alămuri – talere, cinele. Mergând din loc în loc, în jurul focurilor de tabără, muzicanţii cântau pentru a întreţine o atmosferă optimistă pentru cei care plecaseră în pribegie. Oamenii locurilor în care ajungeau şatrele i-au auzit şi au început să îi invite la diverse manifestări. Acolo, ţiganii muzicanţi au început să îşi facă public talentul, contracost. Specificul muzicii prestate era cel oriental, de aceea tenta exotică a avut mare succes la auditoriul de pretutindeni.
Mai târziu, ţiganii ursari au făcut echipa cu lăutarii, plimbatul ursului pe la târguri, bâlciuri şi circuri fiind însoţit de muzică.
Ca şi genuri reprezentative, muzica lăutarilor ţigani este extrem de variată: de la originea orientală – maneaua turcească şi ritmurile indiene, la flamenco-ul din Spania. Totodată, lăutarii ţigani şi-au îmbogăţit repertoriul cu elemente ale locurilor în care ei au ajuns, astfel, în România, muzica tradiţional lăutărească având tenta majoră de muzică de petrecere, pe ritmuri de horă şi sârbă.
Un element aparte al muzicii ţigăneşti tradiţionale îl reprezintă cântecul de jale. Multă lumea se întreabă, de ce la priveghi şi la înmormântare, romii aduc lăutari, de multe ori chiar dintre cei mai vestiţi? De-a lungul secolelor, ca în orice neam, există şi duşmănii. Printr-o cutumă din lumea ţigănească, la înmormântare există o formă de „armistiţiu”. Perioadă de priveghi şi până la înhumare este un prilej când ţiganii se adună într-un loc şi au mai multe interdicţii: nu au voie sa aibă relaţii intime nici măcar soţii, nu au voie să se îmbăieze – neamul decedatului, nu se bărbieresc – iar ca timp nu există limită, ci fiecare procedează cum simte afectiv, nu au voie să râdă şi niciun grup nu are voie să glumească sau să aducă în discuţie povestiri vesele. Sobrietatea este cuvântul de ordine. Şi astăzi romii pun accentual pe muzică, în cazuri de deces. Muzica are rolul de a menţine vie amintirea celui care pleacă în lumea veşnică şi de a menţine unitatea neamului. Prin versuri se spune povestea vieţii celui trecut în lumea umbrelor. Lăutarul este un transmiţător de mesaje imaginare, între cel decedat şi membrii familiei sale. Aşadar, prin vocea lăutarului se creează un dialog între defunct şi familiei, versurile specific fiind în fapt îndemnuri la o viaţă de unitate intre cei care rămân pe pământ. În caz de deces al unei persoane care provenea dintr-o familie foarte săracă, o parte din comunitate se solidarizează, iar personale din afara neamului suportă marea majoritate a cheltuielilor şi devin protectori ai acelei familii pe perioada de până la înmormântare. În cazul în care într-o familie există un deces al unei persoane care a avut un rol important în comunitate, bătrânii cei mai de seamă au rol de “consilieri psihologici” pentru cei din familia decedatului. Muzica ţigănească de la înmormântări evocă, prin versuri, aspecte pozitive din viaţa celui trecut la cele veşnice, iar ritmul este unul lent, de jale.
Multă lumea se întreabă, de ce uneori, în jurul spitalelor, întâlnim grupuri mari de persoane de etnie romă, care se manifestă zgomotos?
Când o persoană se află în agonie, în comă sau este grav bolnavă într-un spital, boala având un stadiu avansat, se creează momentul de solidaritate mai sus amintit, faţă de persoana în cauză şi prin compasiune, grupul suferă alături de familia celui în cauză. Nu contează condiţiile meteorologice sau faptul că uneori se doarme direct pe ciment, pe trotuar sau într-un părculeţ. În acest mod se pun în evident două aspecte: membrilor comunităţii le pasă de cel aflat în suferinţă şi familia acestuia şi vor să arate că sunt întrutotul alături de familia persoanei aflată în spital.
De-a lungul vremii, în România, ţiganii lăutari s-au ridicat de la condiţia simplă a lui Barbu Lăutaru – cel care l-a fascinat pe marele compozitor Franz Liszt şi până la genialitatea excepţionalului muzician Ion Voicu, ori monumentalitatea dirijorului Sergiu Celibidache. Tot astfel, se disting astăzi nume celebre, precum Costel Busuioc şi Damian Drăghici şi încă mulţi alţii.
Țiganii, de ieri şi până astăzi, dar şi până dincolo de mâine, cântă. Oriunde şi oricând. Muzica este parte a spiritului şatrei, dar şi imagine a prezentului, într-o locuinţă luxoasă.
ROMEO TIBERIADE
