După toate calculele aritmetice, probabil că “moţiunea de cenzură” a liberalilor nu va trece, ceea ce presimt şi iniţiatorii ei. De altfel, potrivit unui sondaj INSCOP, doar 30,4% dintre cei intervievaţi s-au declarat “pentru” înlocuirea guvernului actual cu unul liberal, faţă de 33,2% în luna iunie. Pe pagina sa de facebook premierul Victor Ponta a enumerat câteva idei printre care şi pe aceea că “va conduce guvernul, câtă vreme preşedintele nu este de acord să numească un premier de la actuala majoritate şi insistă cu <<guvernul meu>>“. Situaţia rămâne însă delicată, de-a dreptul insolită, prin faptul că atât premierul în funcţie, cât şi preşedintele interimar al PSD, au calitatea de inculpaţi în dosare diferite, care se judecă la ICCJ. De aici şi vulnerabilitatea lor şi absenţa momentană a oricărei legitimităţi morale, chiar dacă şi unuia şi celuilalt i se poate aplica prezumţia de nevinovăţie. Victor Ponta, fiindcă lui “i se cere capul”, prin moţiunea de cenzură se află la capătul unui an oribil, în care a ajuns de la extaz la agonie chiar dacă, paradoxal, guvernarea şi enumeră concret o serie de indicatori economici, pe pagina facebook, nu i-a mers rău. “Nu mă deranjează că se spune că guvernul e condus de Liviu Dragnea. Când merg bine lucrurile, guvernul e al tuturor, şi al Alinei Gorghiu şi al lui Cătălin Predoiu. Când lucrurile merg rău, e guvernul lui Victor Ponta“. La nivel declarativ, premierul stă încă în picioare. Determinarea sa nu mai este însă cea de acum un an, când îşi lansa candidatura la preşedinţia ţării, pe Arena Naţională, şi se afla la numai patru luni de la alegerile europarlamentare, când devenise alături de premierul italian Matteo Renzi, unul dintre cei mai vizibili lideri ai stângii europene. Dar totul, mai exact întreaga desfăşurarea şi a campaniei electorale pentru prezidenţiale, şi restul demersurilor politice, în continuarea celor anterioare, n-au putut părăsi capcanele războiului continuu, un fel bellum omnium contra omnes, declanşat de Traian Băsescu, acum supărat pe ambasadorii străini care se pronunţă în legătură cu justiţia. Consiliat neinspirat, convins de securizarea propriei cariere politice, Victor Ponta nu a făcut altceva decăt să devina complice şi susţinător al unui sistem creat de Traian Băsescu, prin “pacte de coabitare” incalificabile. “Lista lui Barosso” acceptată, cum spunea Crin Antonescu, aidoma unui chelner care ia comanda, a fost doar începutul unui şir întreg de erori tactice. Victor Ponta va rămâne probabil în continuare o vreme premier. Dar cariera lui politică este pe cale să se spulbere. Ceea ce surprinde este însă faptul că “oferta” de candidaţi pentru funcţia de preşedinte al PSD este săracă şi aşa fiind, Liviu Dragnea, care şi-a exprimat disponibilitatea, nu va avea dificultăţi în a fi preşedinte la apropiatul Congres al PSD, pe o formulă utilizată de socialiştii francezi, şi israelieni, cum spune pe blogul personal Adrian Năstase, deşi formula laburiştilor britanici, votul via internet, pare cea mai corectă. Şi apropo de laburiştii britanici, timp de patru zile, la Brighton, în sudul Angliei, aceştia sunt reuniţi în congresul anual al partidului. Un partid de stânga, paradoxal regenerat prin adeziunea a 150.000 de membrii, după eşecul de la alegerile legislative din luna mai, din care 50.000 după alegerea la 12 spetembrie a.c. a noului lider “controversat”, Jeremy Corbin, exponentul unei stângi radicale, dacă îl luăm după declaraţia din campania electorală, care vrea să pună capăt, prin “inspiraţii din marii economişti Josph Stiglitz şi Thomas Piketty, virajelor Tony Blair, aşa cum acesta în 1995, tot la Brighton, punea capăt erei Thatcher. Ori, revenind la alegerile pentru conducerea PSD, tocmai absenţa unor contracandidaţi puternici, cu anvergură consacrată, pentru Liviu Dragnea, spune multe despre mandatul de ex-preşedinte al partidului, deţinut de Victor Ponta. Lângă acesta n-a mai crescut absolut nimic notabil, de parcă ar fi fost… un nuc bătrân. Liviu Dragnea vine acum şi declară că “avem nevoie de un nou mod de a face politică“, ceea ce în traducere liberă nu înseamnă altceva decât că n-a fost de acord cu predecesorul său, în pofida aparenţelor.
