Structural malefic, oscilând între umori dintre cele mai diverse și mai imprevizibile, Traian Băsescu este tipul țâfnosului prin excelență. Histrionic prin temperament, nestatornic în relații interumane (dacă apar cele mai mici indicii de nesupunere), nu se poate sustrage ispitei difidenței față de oricine îi pune la îndoială, nu doar priceperea, ci și gusturile. Iar ale sale – gusturile, vreau să spun – sunt puține și controversate, ba chiar otrăvite de efectele unei lipse de cultură elementară, acel minim patrimoniu de deprinderi pe care educația, fie și neperformantă, sfârșește deseori prin a le inculca subliminar în comportamentul habitutinal al unui ins aruncat, prin circumstanțe aleatorii, în viața publică.
Obligat, probabil și cu concursul unor sfătuitori arvuniți cu bucata și cu contracte… determinate, să cadă la coabitare cu premierul Victor Ponta, a revenit, mai repede decât și-o fi propus, zgâlțâit probabil de aceeași febră a țâfnei căreia nu-i poate rezista, la singurul solfegiu pe care-l știe de o viață: datul cu pietre. Firește, am în vedere uriașa lecție evanghelică, acea imposibilă invitație christică la lapidarea nefericitei neveste infidele, o lecție din a cărei condiție dilematică cu greu se poate ieși. Pentru Traian Băsescu, marinarul obișnuit să ordone, prin silabe iar prin cuvinte întregi, prin cine știe ce porturi ale unor peregrinări pe cât de norocoase pe atât de suspecte încă pentru propriul său destin, partea dilematică nu-l atinge: iertat de binefacerile vreunei înțelepciuni, rob al unui instinct necizelat, bănuitor în spectrul imediat și în cel mai îndepărtat, răvășit de un spirit revanșard pe care altminteri nici nu se sfiește să-l afișeze, președintele derobat de legitimitate îmi pare tot mai mult acelui mahalagiu țâfnos care, sfâșiat de morbul vendetei, nu scapă niciun moment de neatenție a adversarului spre a-și aplica, indecent și inelegant, loviturile sale imunde.
Exemplele spuzesc de la o săptămână la alta, iar recentele sale atacuri la adresa guvernului și a lui Ponta – nu doar murdare, ci mustind într-o mare de ipocrizie – sunt mai mult decât ilustrative.
Ce-i drept, din deceniul mandatului său a mai rămas un an: cum va trece, încă nu știm. Știm doar că întregul său mandat a căpătat dimensiunea unui veritabil și nedorit coșmar din care ar trebui să ieșim mai înainte să ne trezim în chingile nemiloase ale vreunei catastrofe.
Băsescu îmi pare că e la fel de conștient: și de dimensiunea coșmarului (asupra căruia nu mai poate demult interveni curativ și de și-ar dori!), dar și de nevoia de găsi, prin interfugii de palat demne de conspirații sectare, o portiță de scăpare. Cât îi va folosi Mișcarea Populară, a sa și a unei „amilii” de țuțeri și de câțiva intelectuali dedulciți la afinități ne-elective, vom afla mai repede decât își imaginează el.
Alternativa însă se conturează atât de cumplită pentru președintele încă într-o funcție contestată încât un damf de coșmar, de data asta al său, se simte de pe acum prin mai toate coclaurile societății noastre.
GEORGE POPESCU
