Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

0
54

pavel

PESCARI DE OAMENI ȘI SFINȚI DESĂVÂRȘIȚI

„….veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni.” ( Matei 4/19 )

 În duminica a II-a după pogorârea Duhului Sfânt, Biserica ortodoxă a stabilit ca normativ citirea pericopei evanghelice din evanghelia lui Matei, cap.4, vers.18-23, cu referire la chemarea la apostolat a primilor ucenici ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Între aceştia sunt prezentate spre însuşirea atribuţiunii de apostoli, primele două perechi de fraţi: Petru şi Andrei, fiii lui Iona precum şi Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Acestora dintâi aveau să le urmeze şi restul de opt apostoli, care vor întregi pleiada apostolică a veacului I. Indiferent de momentul chemării lor la apostolat, toţi dintre ei au beneficiat din partea lui Hristos de o invitaţie privitoare la viitoarea lor misiune apostolică, în calitate de pescari de oameni dar şi de o obligaţie poruncită de Dumnezeu Însuşi de a merge şi de a propovădui evanghelia la toate neamurile pământului. Între aceşti doisprezece apostoli, unul din ei avea să se remarce în mod deosebit prin prisma temperamentului său coleric, care avea să fie suportul unui lider foarte carismatic. Numele acestui apostol a fost Simon, pe care Iisus Hristos ulterior l-a preschimbat în Petru. Acesta era un pescar căsătorit, dar fără educaţie şcolară ale cărui braţe trudeau îndelung pe malurile mării Tiberiadei, vlăguite fiind de mrejele grele şi goale ale profesiei lui. Un om trecut prin sita vieţii, plină de greutăţi, obişnuit cu foamea şi lipsurile, cu mâini în care rănile funiilor pescăreşti lăsaseră amprente adânci. Acesta era Simon, fiul lui Iona înaintea chemării sale la apostolat.

Îndată, la glasul lui Hristos Dumnezeu, lasă toate şi Îl urmează renunţând la profesia de pescar, dar şi la statutul de cap al familiei sale. Înzestrat cu o minte ageră, ascultă cu mare luare aminte, cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu. Priveşte cu ochii mari şi uimiţi întreaga pleiadă de minuni dumnezeieşti, penetrează cu mintea sa omenească lumina învierilor din morţi săvârşite de Iisus Hristos, aude muţii grăind, vede pe orbi vazând Lumina lumii, atinge trupul curat al celor curăţiţi de lepră şi îşi însuşeşte trăsăturile iubirii jertfelnice şi tămăduitoare chiar de la Arhiereul vindecărilor. Colerismul care îl caracteriza, avea să se traducă printr-un om impulsiv, nehotărât, nervos, exploziv pe alocuri, dar cu toate acestea iubirea pe care Petru o nutreşte faţă de Iisus Hristos este superioară defectelor lui.

Îl urmează cu devotament total pe Mântuitorul, se pleacă la pământ înaintea Luminii veşnice pe Muntele Tabor, priveşte somnoros lacrimile sângelui divin dinaintea vânzării Învăţătorului, făgăduieşte că merge până la moarte cu Hristos, dar în acelaşi timp chiar el Îl sfătuieşte pe Acesta să evite moartea. Spirit energic, se ia la bătaie în Grădina Ghetsimani şi taie urechea lui Malchus. Cu toate acestea, prinderea lui Iisus Hristos reprezintă pentru Petru capătul speranţelor sale şi o dezamăgire cruntă. Pe fondul acestei stări sufleteşti întunecate, în noaptea în care Dumnezeu este batjocorit de oameni, Petru îşi pierde mrejele mentale şi alternează între frică şi deznădejde. Se leapădă de El, blestemându-se cu jurământ că nici măcar nu Îl cunoaşte pe Cunoscătorul a toate, moment în care realizează iubirea fără capăt a lui Hristos, cuprins fiind de un cutremur sufletesc zdrobitor, Petru plânge cu amar pentru lepădarea lui. Din acest moment „lepădatul” nu mai există ci locul său a fost luat în inima lui de Iisus cel răstignit şi ucis pentru mântuirea noastră. Este iertat, pe baza mărturiei sale,de întreita sa lepădare, moment din care Sf. Ap. Petru moare deplin pentru sine începând o nouă viaţă, viaţa în Hristos.

Jumătatea apostolică a Sf. Ap. Petru se regăseşte deplin în persoana Sf. Ap. Pavel, personaje diametral opuse cu vocaţii divine desăvârşite.

Pavel, pe numele său iudaic Saul, se prezintă ca fiind opusul total al lui Petru. Rabin învăţat şi cultivat, de o subtilitate iudaică înnăscută, un fin cunoscător al Torei, dar şi înfocat apărător al cultului iudaic. Pe fondul acestor coordonate enunţate anterior, lui Pavel i se atribuise ducerea la moarte a primilor creştini, care în fază incipientă erau percepuţi ca o sectă. Este martor la uciderea diaconului Ștefan, primul martir creştin, privind impasibil cum aderenţii Mântuitorului Iisus Hristos erau duşi la moarte. Era necruţător pe fondul ideologiei sale iudaice, convins fiind că este imperios necesar să stârpească prin sânge, rebeliunea ideologică a creştinilor. Altfel spus, profesorul de teologie şi doctorul în Lege, Pavel era leacul ideal pentru orice deviaţie de structură ideologică. Această perioadă de sumbră rătăcire nu va dura foarte mult pentru că prin minune dumnezeiască aude un glas din cer, iar Lumina divină îi orbeşte ochii, Iisus Însuşi adresându-i o întrebare: „Saule, Saule pentru ce mă prigoneşti?”

Această întâlnire fabuloasă cu Dumnezeu va lăsa amprente trupeşti şi sufleteşti în fiinţa Sf. Ap. Pavel. Trupeşte acesta va orbi pe fondul nevredniciei vederii dumnezeirii, iar sufleteşte înţelege că fiecare suspin al bisericii este suspinul lui Dumnezeu, că rănile celor zdrobiţi sunt rănile lui Hristos, că fiecare lacrimă a creştinilor curge prin ochii lui Dumnezeu. Prin mila lui Dumnezeu şi cu atingerea profetului Anania, îi cad de pe ochi ca doi solzi, moment în care îşi va recăpăta vederea. Întreprinde diferite călătorii misionare în întreaga Europă, însămânţând Cuvântul Evangheliei lui Hristos pretutindeni. Niciun obstacol natural nu îl poate opri, nici prigonirea sau boala cumplită, nici suferinţa sau moartea năprasnică. Corifeu al elocinţei apostolice disecă şi interpretează Evanghelia aşa cum nimeni nu a izbutit în epoca veacului I apostolic. Reuşeşte prin perseverenţa şi dârzenia care îl caracterizau să frângă în bucăţi Europa cu toţi idolii ei, pregătind-o de frângerea Mielului Dumnezeiesc în cadrul Sfintei Liturghii. Caracter însufleţit, vorbeşte cu lacrimi destăinuind în cele mai profunde moduri Tainele Împăratului Hristos.

Fire plăpândă ca o trestie, în el se odihneşte puterea lui Dumnezeu. Deşi scund de statură, cu glasul stins, impune admiraţie şi tăcere peste lume când vorbeşte. Suferă îngrozitor în diferite momente, trupeşte şi sufleteşte, este bătut peste obraz de îngerul satanei, dar reuşeşte prin mila lui Dumnezeu să aducă la bucuria veşnică sute de mii de oameni. Mustră cu asprime tagma iudaică, munceşte perseverent cu propriile mâini la făuririea corturilor,dar are şi preocupări literare, întocmind frecvent în scris, diferite scrisori către anumite comunităţi creştine pe care el însuşi le-a întemeiat şi le-a vizitat în repetate rânduri, scrisori păstrate şi cuprinse în colecţia cărţilor canonice ale Noului Testament, cunoscute şi sub denumirea de epistole.

Cuvintele sale străpung ca o undă de şoc a Harului lui Dumnezeu, oamenii renunţând la viaţa lor păcătoasă, izbucnesc în plâns şi îşi schimbă complet existenţa în favoarea noului om, cel răstignit împreună cu Hristos.

Apostoli universali

Doi oameni de obârşie iudaică, încărcaţi cu toate poverile acestei lumi, slabi şi pe alocuri îndoielnici, pătrunşi de păcate grele, însă care au reuşit prin perseverenţă susţinută de lacrimi şi pocăinţă profundă să desfiinţeze definitiv întunericul din ei. Potire sfinte ale Liturghiei cele de taină a lui Hristos Dumnezeu, mucenici şi apostoli, ei au lucrat toată viaţa pentru Iisus, iubirea vieţii lor şi viaţa iubirii lor. Ambii vor suferi moarte martirică, Petru va fi răstignit cu capul în jos motivând că nu este vrednic să stea cu capul pe cruce unde a stat şi cinstitul cap al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar Pavel pentru că era şi cetăean roman avea să  fie decapitat, ambii suferind moarte martirică în Roma antică undeva în preajma anilor 63-65. Au rămas peste veacuri şi vor rămâne veşnic în memoria colectivă a Bisericii dreptmăritoare ca doi iudei cu o vocaţie universală care sunt chemaţi în rugăciunile tuturor credincioşilor din toate părţile lumii.

 

Pr. NICOLAE PREDOI