Oare dictatorii provoacă doar râsul?

0
77

N-am citit intrigantul roman al scriitorului german Timur Vermes El s-a întors („Er ist wieder” ) publicat, în Germania, la Frankfurt, în 2012 şi, în acelaşi timp, într-o colecţie de Audio Cărţi, la Köln, în lectura unei consacrate actriţe, Christoph Maria Herbst, tradus, anul trecut şi la noi, la editura RAO. Subiect fatalmente controversat,ba chiar supus unui tabù, din raţiuni ştiute, chiar dacă neîmpărtăşite unanim, figura, ca să nu spun „personalitatea”, unuia dintre cei mai mari dictatori ai istoriei (dictatorul absolut, cum a fost deseori numit), a funcţionat, pentru lumea teatrului şi, mai ales, a cinematografului, în forma mitografic-psihanalitică a fructului oprit: ispitei de a-i conferi identitate scenică ori filmică, perfect legitimată în orizontul de aşteptare a oricărui creator, i s-a opus temeritatea riscului unei catalogări de natură politică, fals ideologică într-un anume sens. E de înţeles că tentaţiei ficţionale i s-a substituit cea istoriografic-documentaristă, într-o bogată paletă de pelicule şi cărţi, în care filtrul exegetic a putut, prin tuşe de cenzură disociativă, să evite rezistenţa publică subsumată sindromului identificat sub genericul de lezare a sensibilităţii.

În ciuda acestor şi a atâtor altor circumstanţe, mai mult ori puţin legitimate unei evocate etici politice, o simplă investigare în filmografia de după 1939 (anul declanşării hitleriene a Războiului) surprinde din perspectiva judecăţilor de mai sus: sunt aproape 30 de pelicule în care, direct ori indirect, figura dictatorului trece pragul imaginarului nostru. Cea dintâi (fără a lua în calcul pe cele realizate în ograda propagandei nazisto-SS-iste ca atare) e celebra peliculă a lui Chaplin, din 1940, The Great Dictator, veritabilă piatră de hotar nu doar pentru tematica în sine, cât şi pentru ceea ce satira de extracţie „insurgentă” va deveni un câmp de atracţie şi de experimente novatoare în cea de-a şaptea artă. Demn de reţinut este faptul că încă două filme au însoţit ultimii ani ai lui Hitler: Mortal Storm, al americanului Frank Borzage, şi To be or not to be, al germanului naturalizat în SUA Ernst Lubitsch, după care, sub impactul tabuizării „temei”, abia în 1968 reapar opere cinematografice, precum acel particular film al lui Mel Books, The Producers, în care e disimulat spectacolul teatral „Primăvara lui Hitler”. Italienii sunt printre primii protagonişti, cu neuitatul „Ultimele 10 zile ale lui Hitler”, din 1973, cu actorul britanic Alec Giuness în rolul dictatorului, considerat unul dintre cele mai reuşite partituri, ca şi comedia satirică Il sergente Rompiglioni diventa… caporale, al faimosului regizor Mariano Laurenti, în care Franco Franchi articulează o irezistibilă imitaţie parodică a lui Hitler.

Nu insist asupra subiectului, însă ceea ce mi-a reţinut atenţia în legătură cu romanul lui Timur Vermes e un interviu-confesiune pentru o gazetă italiană la apariţia cărţii la editura milaneză Bompiani; titlul, incitant, depăşeşte limita divertismentului, în ciuda aparenţei: Dicatorii ne fac şi să râdem. Născut la Nürberg, în 1967, din părinţi unguri fugiţi de la Budapesta în 1956, tânărul romancier, jurnalist şi scriitor liber profesionist, se afla la al a doua ispravă a sa literară, după mai insignifiantul München für Verliebte („München pentru îndrăgostiţi”, din 2010), iar succesul – înainte de toate comercial – l-a plasat în centrul unei glorii, din care n-au lipsit nici accentele critice.

El mărturiseşte că ideea i-a venit în Turcia, într-o vacanţă, când a dat pe o tarabă de o ediţie engleză a celei de-a doua cărţi scrise de Hitler, care nu mai e un mister pentru istorici, în care dictatorul vorbeşte de politica externă pe care o avea în minte. E vorba doar de un manuscris, fără a fi avut vreun titlu. Impulsul a fost, deci, acela de-a scrie un fel de a „treia operă autobiografică”. N-a fost chiar surprins de succesul comercial, deşi recunoaşte că, tema fiind veche şi nemţii nu prea mai par interesaţi de astfel de lucruri, el însuşi nu se aştepta la o astfel de primire.

„Povestea” a mai ispitit alte condeie şi spirite (pe scurt, resurecţia lui Hitler în Germania şi în lumea de azi), însă, inspirat, Vermes i-a conferit, poate chiar pe traseul satiro-parodic filmografic, nu doar o suculentă patină de divertisment, dar a introdus o paletă întreagă de aluzii la politica germană de ieri şi de azi, supusă fictivelor „judecăţi” ale acestui Hitler re-inventat (de la Köln la Angela Merkel, detaliu ce nu l-a scutit de amendamente, inclusiv de natură estetică. Readus pe străzile Berlinului actual, personajul e un anticar amărât şi ajunge accidental protagonistul unei emisiuni tv de divertisment devenind un fel de… model, facil, desigur, ca multe altele în lumea show-istă de azi.

Autorul refuză, subtextual, criticile ce i s-au adus pe motivul validării unor opinii politice ale fostului dictator, afirmând că „putem fi de aceeaşi părere cu Hitler, nu-i nimic scandalos în asta, însă asta nu înseamnă că se poate accepta orice lucru”. Mai mult – şi încă chiar aproape scandalos dintr-o perspectivă ultra-puristă – el declară că „Hitler n-a spus totdeauna numai tâmpenii”, altmineri nu l-ar fi votat o treime din germani în 1933”.

Dictatorii nu zbiară şi nu spun tot timpul lucruri nebuneşti. Ne fac şi să râdem, ba chiar ne seduc cu hohotele lor…”. Iar a declara doar că „Hitler era nebun” nu e decât un alibi”.

Că are ori nu dreptate, rămâne fiecărui cititor să decidă. În ce mă priveşte, aş adăuga doar că, deseori, în hohotele de râs, ale unui dictator, dar chiar şi ale unui şef de stat cu porniri dictatoriale virusat nativ de grohăituri marinăreşti, nu transpiră suspinele – tragice – ale victimelor. Şi acestea pot fi, cum s-a şi întâmplat, ale unei etnii, rase, popor ori chiar ale lumii întregi.