Israelul, o imagine boţită ca niciodată în istoria sa!

Există în finalul „cuvântului-înainte”, aparţinând lui Mihai Răzvan Ungureanu, la ediţia în limba română a cărţii „Golda Meir – Viaţa mea” (Ed. Omnium, 2023), reprodusă o discuţie, care ar fi avut loc la puţină vreme după războiul de Iom Kipur, al Goldei Meir cu senatorul democrat –tânăr pe atunci-, pe numele său Joe Biden. „Domnule senator, iată care este arma noastră secretă şi formidabilă: nu avem alt loc în care să ne adăpostim”, evident, în afara Israelului. Cartea a devenit imediat după publicare best-seller şi aşa a rămas, indiferent de referinţele culturale. E cartea mărturisitoare a primei femei care a ajuns prim-ministru în Israel şi printre primele din lume, ei adăugându-ise apoi Indira Gandhi, Margareth Thatcher, Benazir Bhutto. Golda Meir a inspirat încredere, putere şi o indescriptibilă speranţă în viitorul Israelului, nerenunţând la proiectul relocării evreilor din diaspora. Era o perioadă în care Bucureştiul, ca terţ negociator, la diferendele dintre Egipt şi Israel, era luat în seamă. Dar tot Golda Meir a decis „furia divină”, asupra celor care atacau cetăţeniii Israelului, prin Talion. Ce s-a întâmplat între timp nu este decât o istorie învolburată. La condamnările repetate ale Israelului, emise de-a lungul anilor de Adunarea Generală a ONU, acum se adaugă procedurile iniţiate de Curtea Internaţională de Justiţie şi Curtea Penală Internaţională, cu cereri de arestare –nevalidate- a premierului Netahyahu şi ministrului Apărării, Gallant. Imaginea Israelului s-a făcut zdrenţe, aparent brusc, dar în realitate se află în derulare, dacă nu din 1967, oricum din anii care au urmat. Deşi liderii statului Israel ar putea atribui dezastrul de imagine unei recrudescenţe a anti-semitismului, adevărul este că Israelul este acuzat de încălcări sângeroase ale dreptului internaţional. Statul evreu este un stat etnic ca toate statele născute în secolul al XIX-lea: ideea de popor-naţiune conţine în sine un filon de rasism, care era larg împărtăşit la acea vreme şi părea plauzibilă, chiar sănătoasă. După ororile celui de al doilea război mondial, ideea de stat etnic, nefrecventabilă, a fost aproape reformulată în termeni administrativi, nu etnici. În Israel acest proces nu a avut loc şi statul a rămas unul etnic, din motivul înţeles de a garanta refugiul unui grup aproape extreminat de Shoah. Din păcate, un motiv întemeiat moralmente, nu poate valida un principiu inacceptabil din punct de vedere etnic şi nu poate face statul etnic legal, în temeiul normelor democratice de astăzi. Statul etnic discriminează cetăţenii săi, îi împarte în grupuri şi atribuie unora dintre acestea drepturi speciale, refuzate altor grupuri, creând efectiv un sistem de castă. În Israel, această situaţie este agravată şi mai mult de prezenţa marii minorităţi palestiniene din teritoriile ocupate, care nu au drepturi şi nu aparţin de facto statului. Pe acest fond, grupul care se consideră stăpân al statului este prost definit: Ben Gurion însuşi avea îndoială cu privire la cine ar trebui să fie considerat evreu în lume şi prin urmare destinatar exclusiv al „legii întoarcerii”, care garanta dreptul la cetăţenie şi alte drepturi refuzate cetăţenilor de origine arabă. Răspunsul la întrebarea lui Ben Gurion a fost găsit în tradiţia religioasă: un evreu este cineva născut într-o familie în care unul dintre părinţi este membru al confesiunii religioase evreieşti. O altă definiţie este imposibilă, deoarece aceste grupuri umane sunt imaginate, fără baze biologice, sau în orice caz definibile obiectiv. În consecinţă, Israelul este un stat etnic susţinut de o theocraţie şi controlat indirect de putearea excesivă a oamenilor religioşi ortodocşi. Problema palestiniană este veche, dar a devenit din ce în ce mai crudă până la crimele cercetate în prezent. Un masacru de civili –bărbaţi, femei, copii- într-un raid israelian asupra corturilor Tal-as-Sultan în Rafah, de zilele trecute, s-a soldat cu cel puţin 45 de morţi şi numeroşi răniţi, în cadrul unui atac IDF care viza doi membri de rang înalt ai Hamas. Ca răspuns Hamas a informat mediatorii din Egipt, Qatar şi SUA că nu mai participă la negocierile pentru un armistiţiu şi un acord de schimb de ostatici. Masacrul a fost confirmat nu doar de surse palestiniene, ci şi de medici fără frontiere, iar premierul Benjamin Netanyahu l-a regretat. Cea mai dură reacţie a fost cea a lui Recep Tayyip Erdogan care a declarat: „Vom face totul pentru a ne asigura că aceşti barbari sunt traşi la răspundere în faţa justiţiei pentru crimele comise”. De la începutul ofensivei israeliene în Gaza în octombrie anul trecut s-a mărit decalajul între politicieni şi opinia publică în majoritatea ţărilor lumii. Solidaritatea cu populaţia palestiniană a dat naştere la demonstraţii dintre cele mai mari din istoria modernă. În cursul zilei de ieri, Spania, Irlanda şi Norvegia au recunoscut statul Palestina şi deja numărul ţărilor care o recunosc este de 146 din cele 193 membre ONU. Lipsesc majoritatea ţărilor din Europa de Vest, America de Nord, Australia, Japonia, Coreea de Sud. Deciziile de la Madrid, Dublin şi Olslo au stârnit furie la Tel Aviv. Algeria a cerut o reuniune de urgenţă a Consiliului de Securitate al ONU. Ceva se mişcă şi la Bruxelles: Comisia Europeană este angajată în procedurile necesare de a pune în discuţie situaţia drepturilor omului în Gaza, respectarea imperativă a deciziei Curţii Internaţionale de Justiţe, privind oprirea ofensivei de la Farah, fonduri pentru Autoritatea naţională palestiniană, cerând Israelului să renunţe la sintagma de „organizaţie terorisă”. O cale de ieşire? Proiectul celor două state, pentru cele două popoare, este compromis, se spune, de aşezările ilegale din teritoriile ocupate şi este în orice caz o soluţie improvizată, care nu rezolvă natura etnică, inacceptabilă astăzi a statului evreu. Un stat binaţional este greu de acceptat de ambele părţi, iar o formă federală, cu o separare teritorială fluidă, între cele două grupuri, în maniera Eleveţiei sau Belgiei, de asemenea. Lumea este egoistă şi materialistă. Insensibilă la suferinţele naţiunilor mici. Într-o mare de ură, nici cele mai luminate guverne, conduse de lideri decenţi, respectabili, dotaţi cu calităţi deosebite, nu găsesc soluţia justă, curajul de a vedea lucrurile aşa cum sunt, şi inspiraţia divină de a concilia ceea ce… nu poate fi conciliat.