Imposibila dilemă a Europei

1
73


Momentul crucial pe care îl acuză de ceva vreme UE a traversat întreaga campanie electorală încheiată cu un rezultat, în mare parte anunţat, anticipat, ba chiar scontat, dar care, în configuraţia sa eterogenă, augmentează condiţia de criză profundă şi face încă şi mai confuz viitorul.

Criza, de această dată strict politică, s-a putut constata cu mai multă evidenţă decât era de presupus încă marţi, la un summit al şefilor de stat şi de guvern încheiat fără nicio decizie privind structura viitoarelor instituţii, inclusiv cea mai importantă: Comisia Europeană, în fapt viitorul guvern al Uniunii.

Orgoliului declarat al lui Jean Claude Junker, care se grăbise să-şi revendice fotoliul prezidenţial, i s-a contrapus reticenţa unei majorităţi, mai mult ori mai puţin tăcute.

Prin urmare, unica opţiune a celor 28 de înalţi demnitari a fost aceea de a prelungi mandatul lui Herman Van Rompy, căruia i s-a încredinţat misiunea unor consultări cu toate grupurile politice ce vor compune noul parlament cu scopul precis de identificare a unui nume care să răspundă structurii inedite şi insolite generate de scrutinul de duminică. Surse din interiorul popularilor au lăsat să se înţeleagă că există chiar şi printre aceştia destui reticenţi faţă de luxemburghez.

Zarurile n-au fost, deci, aruncate şi e aproape imposibil de anticipat deznodământul împins, aşa cum s-a anunţat, mult peste calendarul obişnuit, respectiv la viitorul summit programat pe 26 şi 27 iunie, urmat, în primele zile din iulie, de votul în prima reuniune plenară a PE. Media acreditată la Bruxelles n-au ratat faptul că Van Rompy nu l-a pomenit pe Junker nici măcar ca posibil candidat.

Noutatea acestui moment – crucial şi, probabil, decisiv pentru destinul Uniunii – o constituie, mai mult decât cifrele, netranşante şi netranşabile uşor din cauza algoritmului insolit, chiar peisajul şi structura extrem de pulverizate ale popularilor europeni.

Dificultăţile cele mai mari şi mai greu digerabile parvin dinspre formaţiuni care, ca de exemplu în Italia şi în Ungaria, exemplele poate cele mai emblematice, au asumat, în campanie, poziţii eurosceptice, uneori de un populism aproape sincron cu cel ale partidelor extremiste. Cazul formaţiunii lui Victor Orban, cu tot setul derapant al guvernului său reinstalat la Putere, e deja o provocare pentru companionii lor vest-europeni, dar şi pentru cei estici, români şi polonezi mai ales şi care se cere soluţionat în regim de urgenţă.

Cu un număr substanţial redus de parlamentari, Forţa Italia n-a rezistat, prin liderul său absolut, deşi cu statut de condamnat juridic, tentaţiei unei campanii anti-europene – şi, mai grav, anti-Merkel şi chiar anti-Sarkozy – generând, astfel, grave semne de întrebare nu doar în privinţa poziţiei lor în viitorul PE, ci în ce priveşte credibilitatea şi audienţa pe care le mai au chiar în rândurile propriei familii doctrinare.

Şi mai e marea necunoscută a noilor şi potentelor grupări eurosceptice ori antieuropene. Aşteptările sunt confuze, inclasificabile dinainte, date fiind multiplele diferenţe de poziţii, nuanţele, unele esenţiale şi de conţinut doctrinar, aşa încât nu sunt excluse nici deplasări spre una ori alta dintre cele două familii importante, dar nici eventuale trocuri şi jocuri de culise exersate deja în perimetrele politicilor naţionale.

Mă întreb, spre exemplu, cum şi-ar justifica italianul Beppe Grillo un vot pentru popularii care, pentru el şi adepţii săi, îl includ, încă, pe Silvio Berlusconi care, cu doar câteva zile în urmă, l-a făcut „criminal”, „terorist”, ba chiar l-a comparat cu Hitler? Ca să nu mai spun că, luat de val, nu s-a sfiit, în discursurile sale, să-l invoce pe ex-comunistul Enrico Berlinguer, ba chiar şi pe… tătucul Stalin.

În aceeaşi linie se cuvine înscrisă şi formaţiunea grecului Tsipas, asumat mai la stânga de social-democraţia tradiţională, avanpost, declarat, al politicii „popularilor” merkeliano-sarkozyieni de austeritate ce i-a îngenuncheat conaţionalii.

Iată, aşadar, un context de un inedit ce alocă paradoxului o parte mai mult decât consistentă şi care, dincolo de spectacolul puţin cam burlesc, va trebui să decidă nu titularul ori titularii unor fotolii, ci chiar destinul imediat al UE şi al instituţiilor sale. O dilemă care-mi aminteşte de butada celebră a Sf. Augustin invitat să definească adevărul: dacă mă întrebi ce este, nu ştiu, dacă nu mă întrebi, ştiu.

O posibilă ieşire din această dilemă îmi pare a fi fost cea oferită de premierul italian Matteo Renzi care, la Bruxelles, marţi, declara că nu-l interesează fotoliile, ci Schimbarea. A Uniunii şi a Europei.

1 COMENTARIU

  1. Daca ar fi sa-mi permiteti o comparatie, este ca si cand ai astepta marele – fost – derby …STEAUA – DINAMO!! Asa e, cand citesti editorialele lui M. Cantar si G Popescu!!

Comments are closed.