A apărut o temă incitantă de dezbatere – deocamdată – ridicată, deunăzi, de Călin Popescu Tăriceanu, liberal, preşedintele Senatului, liderul ALDE, susţinut de ministrul Muncii şi Justiţiei Sociale, Lia Olguţa Vasilescu, pe venitul minim garantat. Cum îngemănarea de opinii, aparţinând unui liberal şi unui social-democrat, pe problema asistaţilor poate părea nefirească, o aplecare asupra ei merită făcută. Tipul acesta de discurs ar putea părea periculos, riscant, în primul rând pentru social-democraţi, iniţiatorii Legii 416/2001 privind venitul minim garantat. La vremea respectivă, social-democraţii, conduşi astăzi de Liviu Dragnea, erau sensibil mai la stânga, decât sunt în prezent şi instituirea venitului minim garantat se întemeia pe principiul solidarităţii sociale, în cadrul unei poltici naţionale de asistenţă socială. Inspirată din „modelul suedez”, celebru prin foarte generoasele sale soluţii de protecţie socială, s-a întâmplat un lucru datorat legii respective. Numărul dezavantajaţilor subvenţionaţi a crescut. Pentru sumele acordate, ca ajutor social, conform prevederilor Legii 416/2001 – modificată şi republicată – una din persoanele majore, apte de muncă din familie, are obligaţia de a presta lunar, la solicitarea primarului, acţiuni sau lucrări de interes local, fără a se putea depăşi regimul normal de lucru, cu respectarea normelor de securitate şi igiena muncii. Prin lege se prevede că numărul orelor de muncă este proporţional cu cuantumul ajutorului social de care beneficiază familia sau persoana singură. Primarilor le revine, prin lege, obligaţia iniţierii unor planuri de acţiune sau lucrări de interes local aprobate prin hotărâri de consiliu local. Deşi mereu completată, niciodată aplicarea legii în discuţie nu a fost impecabilă. Şi Călin Popescu Tăriceanu şi Lia Olguţa Vasilescu au în vedere o realitate deloc discutabilă: refuzul sistematic al ofertelor de locuri de muncă existente, de către asistaţi, pe motivul unei leneviri endemice, în nu puţine zone geografice din ţară. Bazinul mâinii de lucru ieftine este epuizat. În majoritatea comunelor doljene, a găsi mână de lucru disponibilă e deja o şansă. Cei plecaţi afară, nu puţini la număr, sunt de ordinul milioanelor, cei rămaşi în ţară, pe salariul minim, supravieţuiesc. Dezbaterea pe utilitatea venitului minim garantat este oricum oportună şi iată de ce: comuna Bârca a fost, ani de-a rândul, ca să dăm un exemplu, „o floare” a Doljului. Localitate bine gospodărită, model de curăţenie şi vrednicie a oamenilor. Astăzi, dintr-o populaţie de 3.689 de locuitori – 4.200 după statistici –, 700 de persoane sunt asistate, beneficiari ai venitului minim garantat. Mai sunt şi alte forme de alocaţii, precum ajutorul de încălzire, tichetele de liceu şi grădiniţă. Ceva nu e în regulă. Potrivit Agenţiei Judeţene pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Dolj, în luna martie 2017, numărul beneficiarilor de ajutor social a fost de 15.517, plăţile efectuate însumând 4.497.387 lei. Din controalele inopinate, efectuate anul trecut, s-au suspendat 700 de dosare, la 46 de primării. Cert este că se veghează, la nivelul Doljului, în privinţa ajutorului minim garantat, de multe ori regăsit în „caietele” barurilor din localitate. Dacă bugetarii o vor duce mai bine sau decent pe viitor este o certitudine. Pentru a se ridica presiunea de pe zona afacerilor private trebuie strivit atunci venitul minim garantat, expresia unei sărăciri accentuate. Oricum abordezi discuţia, din oricare margine a ei, e greu de crezut că ajungi la… dreptatea deplină.
