Nesfârşite căile crucii

0
119

CruceaDacă sufletul este în mod natural creştin, aşa cum avertiza psihologul „abisului”, elveţianul C.G. Jung, asociindu-se, astfel, sentinţei hegeliene potrivit căreia ar exista o vinere sfântă speculativă ce se întâmplase şi în istorie, atunci, credincioşi fervenţi sau nu, ar trebui să nu ne îndoim de adevărul învăţăturii străvechi „Ex cruce lux…”. Fără a-i ignora în niciun caz corelativul de o acută actualitate etică statuând speranţa în victoria dreptăţii.

Crucea, în ampla sa simbologie milenară, revine în fiecare Vinere Mare (ori Neagră, Seacă, aşa cum şi-o numeau şi şi-o respectau încă bunicii şi străbunicii noştri crescuţi în cultul cumpătării), invitându-le la reflecţie şi la meditaţie. Acte care, departe de a-şi fi epuizat necesitatea, par mai urgente decât oricând. Într-o epocă şi, deopotrivă, o lume ca ale noastre comunicarea şi-a risipit aproape orice urmă de cuminecătură, un alt termen pentru împărtăşania pascală, căruia Noica îi atribuia, prin alocarea prepoziţiei întru, proprii numai limbii noastre, un plus substanţial de suport semantic în care ar trebui să se fundamenteze actul oricărei comunicări.

Fiindcă suferinţa există, ca dat în firea omenească (crucea îi e emblemă identitară), nimic din ceea ce o priveşte – şi o provoacă şi hrăneşte – nu trebuie să ne rămână străin. Nihil humanus, ne îndemnau latinii, nimic din tot ceea ce vieţuieşte, de la ambientul familial şi familiar până la „cerurile” de deasupra otrăvite de mâinile – şi de minţile noastre – cu o nonşalanţă aproape demoniacă.

Revenind la reflecţie, e de presupus, în baza experienţei de-acum intrate în modul de a trăi, că ea nu doar că şi-a risipit impedanţa, ca sursă a spunerii, aşadar a comunicării, dar pare să fi intrat în jocul periculos al unei inversiuni refutabile. Căci, în satul global în care ne-am încetăţenit în aceste ultimele decenii, nu se mai comunică, în sensul împărtăşirii de altădată, ci se tăifăsuieşte, se sporovoieşte; pe reţele, pe micile ecrane, ca şi pe stradă ori la birt, pe terasele ticsite de venturianii caragialeani metamorfozaţi în caţavenci, în mitici ocazionali, taclalele sunt adunări publice, parlamente şi, nu o dată, chiar săli de judecată.  Iar ele n-au nimic de-a face cu un Eros travestit într-un guru de mahala, ci chiar în postura unui Zeus, smuls prea veselului său Olimp păgân şi transferat, vinovat, în miezul creştinismului ce-a adus în scenă întâia oară în Istorie Individul uman în straiele suferinţei mântuitoare. Nu a sa, ci a celorlalţi. A noastră.

Ceea ce ne mai rămâne, când nu ne refuzăm spălării pe mâini a lui Pilat, este să ne ducem crucea. Fiecare cum poate: unii ca un răsfăţ al sorţii, autodesemnaţi imuni la păcate, mai mari ori mai mici, alţii striviţi sub povara mizeriei de toate felurile. Căci nesfârşite rămân căile crucii… Iar Etica, a evreului Baruch Spinoza excomunicat de ai săi, asemenea lui Iisus, n-are nicidecum vreo acoperire în bani. Şi nici în averi. Chiar dacă, de-acolo pornind, un alfabet al cumpătării – ca balanţă a aşteptării destinului nostru lumesc – s-ar cuveni re-învăţat. Lieră cu literă. Pas cu Pas.