Vineri seara, Charles Michel a anunţat că, în general, a renunţat să mai candideze la alegerile europene şi îşi va continua mandatul de preşedinte al Consiliului European până la sfârşitul lunii noiembrie. În numai 20 de zile (candidatura fusese anunţată pe 6 ianuarie) belgianul s-a expus unei discreditări cvasi-generale, şi asta după ce şeful său de cabinet Francois Rous, considerat a fi foarte capabil, a preferat să demisioneze în iunie 2020. „Alegerea mea a stârnit controverse aprinse în presă. Am anticipat o parte din acestea, dar am subestimat amploarea şi radicalitatea anumitor reacţii negative, nu în cadrul Consiliului European, ci în afara acestuia”, a scris Charles Michel pe pagina sa de Facebook. După 9 iulie, ziua în care deputaţii europeni aleşi vor depune jurământul, în fruntea Consiliului European, ar fi existat riscul ca premierul ungar Viktor Orban să preia prerogativele, în calitatea sa de şef al guvernului dintr-o ţară care deţine preşedinţia semestrială a Consiliului UE, dacă toţi cei 27 nu reuşeau să cadă de acord asupra unui succesor. O perspectivă improbabilă. Criticii l-au acuzat pe Charles Michel de faptul că ar fi pus interesul personal înaintea celui general. În cotidianul „Libre Belgique” un profesor de la Universitatea din Liege, Franklin Dehouse, fost judecător la CJUE, diplomat, sub titlul „Tintin în ţara conflictelor de interese” a dat tonul. Ce este un preşedinte al Consiliului? Art. 15 din tratat evidenţiează că acesta pregăteşte lucrările Consiliului European, prezidează reuniunile (de cel puţin 4 ori pe an, mai mult în caz de criză), asigură continuitatea în cooperarea cu Comisia pe baza lucrărilor Consiliului pentru Afaceri Generale. Între cei 27 de lideri europeni el trebuie să fie suficient de abil pentru a construi un consens. Rolul său esenţial constă în a asigura continuitatea şi pregătirea lucrărilor”. Acest rol devine esenţial la sfârşitul legislaturii, când Parlamentul European a fost dizolvat, Comisia Europeană este în curs de destrămare şi prin urmare preşedintele Consiliului rămâne cel mai stabil. Pentru aceasta din 2010 s-a decis desincronizarea acestei funcţii de celelalte şi menţinerea până la 1 noiembrie a anului electoral. Mai mult, stabilitatea preşedintelui Consiliului a avut drept scop evitarea manipulării egoiste –eventuale- din partea preşedinţiei rotative. Predarea „cheilor” lui Viktor Orban, cum s-a insinuat, a fost considerată un dispreţ faţă de spiritul instituţiei. În orice caz, preşedintele Consiliului, nu are nimic de a face cu preşedintele Comisiei care are la dispoziţie un aparat administrativ enorm, pentru a propune texte, negocia acorduri internaţionale şi a aplica dreptul comunitar, în faţa CJUE, statelor care se abat. Maşina europeană este aşadar, în mâinile Comisiei Europene. Concliziile Consiliului nu au valoare juridică şi Charles Michel ar fi profitat de un vid legislativ pentru a-şi anunţa candidatura, la alegerile europarlamentare. Toată povestea, mai mult confecţionată, aduce în discuţie relaţia precară a lui Charles Michel cu Ursula von der Leyen de-a lungul celor 4 ani. Toată lumea are în minte incidentul de protocol de la Ankara, un incident diplomatic care a existat între cei doi şefi, datorat felului în care s-au aşezat pe fotolii, în biroul preşedintelui Recep Tayyip Erdogan. Şi au mai fost şi altele, reamintite acum, în presa belgiană. Charles Michel s-a angajat să-şi „asigure cu deplină hotărâre responsabilităţile” până la final. La sfârşitul mandatului va avea timp, a spus să reflecteze asupra naturii şi direcţiei angajamentului viitor.
