Sfârşitul care încununează opera!

0
620

Nu ştim dacă fostul preşedinte al României, Traian Băsescu, poate plânge cu adevărat, sincer, deşi se spune că şi plânsul are rostul lui terapeuric. L-am văzut smiorcăindu-se într-o împrejurare, când cu „dragă Stolo”, prin vara lui 2004, ne îndemna la reflecţie, prin ipocrizia lui, dar de atunci a curs multă apă pe Dunăre. Despre cele două mandate succesive de preşedinte al ţării s-a scris mult şi probabil cartea lui Radu Călin Cristea, plecat din păcate dintre noi, „Împăratul cu şapcă” (RAO, 2018) rămâne radiografia cea mai fidelă a regimului Traian Băsescu. Dar oricâtă adversitate au stârnit, în spaţiul public cele două mandate ale sale în fruntea ţării, perioadă în care s-a confruntat cu două referendumuri de suspendare, nu poţi privi decât cu uimire la ce i-a rezervat restul vieţii: lamentările sale referitoare la cererea procurorilor DNA de pedeapsă între 12 şi 15 ani pentru Elena Udrea şi Ioana Băsescu, afirmaţiile sale, acum tendenţioase, despre Laura Codruţa Koveşi şi sistemul de justiţie, tulbură orice minte întreagă. Procesul Elenei Udrea şi Ioana Băsescu este despre fapte comise în campania pentru alegerile prezidenţiale din 2009, pe care le-a câştigat cum le-a câştigat, prin voturile „de afară”, niciodată numărate. Dând filmul înapoi, să ne reamintim secvenţe din confruntarea directă, moderată de Robert Turcescu, dintre Traian Băsescu şi Mircea Geoană, fiecare cu staff-ul său de susţinători. Şi ce strâmbături inundau ecranul televizorului, venite din rândul simpatizanţilor săi. Ceea ce trăieşte acum, ca părinte, Traian Băsescu nu este efectul unei lucrături a adversarilor politici, deloc puţini la număr, ci proiecţia reală a unei construcţii instituţionale, al cărei arhitect „destoinic a fost”. Satisfacţia lăuntrică, starea de beatitudine a fostului preşedinte al ţări de a-şi vedea executaţi fără scrupule foşti adversari politici –cazul Adrian Năstase nu mai trebuie comentat- a avut iată un revers, care vine acum, după cum vedem. Prins el însuşi, în alte dosare penale, unul privind declaraţiile pe propria răspundere, potrivit cărora n-ar fi colaborat cu fosta Securitate, în urma unei plângeri formulate de Grupul de investigaţii politice –după ce Curtea de Apel Bucureşti a stabilit, decizia nu e definitivă, fiind contestată la instanţa supremă-, europarlamentarul Traian Băsescu, îşi vede monstrul creat, cu Monica Macovei unul din capete, care îi devorează sufletul. Preşedintele jucător ce-şi alinta în spaţiul public adversarii politici cu numele de „Felix” pentru Dan Voiculescu şi „Porumbacu” pentru Crin Antonescu, a aflat mai târziu că şi el avea un nume. Traian Băsescu a fost preşedintele ţării timp de două mandate, fără să aibă în spate nicio performanţă profesională notabilă: Anvers? Vânzarea flotei? Primar al Capitalei? În afara faptului că făcuse proba lipsei de onestitate, ros de ambiţii impure şi de parvenetism, a proferat demagogia din speţa Cariolan Drăgănescu, patriotiosmul de paradă, evlavia de partid şi de stat. Hotărât lucru, Traian Băsescu nu trebuie tăvălit acum prin pesmetul galben al indispoziţiilor noastre. Nu propăvăduim exerciţiul urii fiindcă n-am fost niciodată seduşi de băsism, dar spectacolul este unul trist şi regretabil. Se spune că, întotdeauna, sfârşitul încununează opera. Poate Traian Băsescu e credincios. Dar fulguranta înregimentare sub steagul crucii e necinstită. Într-un târziu poate afla că semnul crucii fără experienţa crucii nu face mulţi bani. A creat ţării un deficit de imagine de o anvergură uimitoare, şi asta ar trebui să nu-i dea pace, a creat multă suferinţă altora, nu puţini la număr. Deşi lasă impresia că a uitat totul. Convins că nimic nu se plăteşte în viaţă.