Când românii, la handbal, şocau … Parisul

0
58

Recitesc o tabletă a marelui povestitor, împătimit şi de cronica sportivă, Fănuş Neagu, intitulată „Când Franţa va juca handbal la Bucureşti, vom plânge în hohote”, din cartea „Cronici de carnaval”. Momentul era prilejuit de triumful echipei naţionale de handbal a României, la Paris, „în a doua duminică a lunii martie 1970”. Citez: „Echipa lui Nedef, Vlase şi Trofin este – fără nici o umbră de îndoială – cea mai bună din lume. Gunesch, Oţelea, Kicsid, Samungi, Popescu, Goran, Penu, Licu, Nica – şi cer iertare numelor omise – fac din jocul lor magie şi, dacă s-ar întâmpla ca mingea purtată între ei, pe traiectorii unse cu har, să lase în aer dâre fosforescente, sala din Paris, unde s-a jucat cea mai dramatică finală din istoria handbalului, ar fi 100 de nopţi de acum înainte, un ecran cu desene halucinante.(…) Şi spre a fi chit în această problemă, îmi permit să afirm că atunci când echipa de handbal a Franţei va veni să joace la Bucureşti, publicul din Sala Floreasca va plânge în hohote”. România – RDG 13-12 (după prelungiri). Era o perioadă romantică a handbalului masculin, mai puţin agresiv, lent şi neschematizat, faţă de evoluţia sa ulterioară. Când, inclusiv gabaritul jucătorilor s-a dovedit necesar, dar insuficient în faţa vitezei în combinaţii rafinate şi tăriei psihice. Premoniţia povestitorului artist era, neîndoielnic, pe … termen scurt. Francezii deţin, la ora de faţă, un palmares greu de egalat: tripli campioni europeni, dublu campioni mondiali, dublu campioni olimpici. Şi s-au apucat de handbal la începutul anilor 80, dezvăluie Philippe Bana, directorul tehnic al echipei naţionale. Federaţia de specialitate era alcătuită, anterior, din profesori de gimnastică. Handbalul era un sport de curte. Astăzi este implementat în sistemul şcolar. Un tânăr selectat la 14 ani este trimis la cel mai bun liceu din regiune pentru a se pregăti alături de cei mai buni tineri. După BAC, pleacă la un centru de formare a unui club profesionist, unde obţine primul contract. Sistemul de selecţie francez este unic în lume şi astăzi Franţa are peste 800 de copii în atenţie şi 150 de centre de formare. Un nou Luka Karabatic sau un Valentin Porte trebuie să apară în fiecare an. Apoi, nu trebuie omisă intuiţia Federaţiei Franceze de Handbal de a vedea în Claude Onesta selecţionerul adecvat. Cel care, duminică seara, şi-a adjudecat al şaptelea titlu internaţional, făcând să se vorbească de „metoda Onesta”. „Indestructibilii”, care înlocuiesc vechea denumire de „experţii”, au fost primiţi ca nişte eroi, luni după-amiază, pe aeroportul Roissy-Charles de Gaulle, şi, după o conferinţă de presă într-unul din saloane, au descins pe Champs-Elysee, aşteptaţi de suporteri. Când românii deţineau supremaţia în handbalul mondial, ne-am imaginat că statutul acesta, jinduit şi de alţii, nu ne va fi răpit, deşi nordicii, ruşii, cehii, est-germanii, sârbii îşi anunţaseră ambiţiile. La francezi, spanioli, polonezi, islandezi sau croaţi, nici nu ne gândeam. Prăbuşirea dureroasă a handbalului românesc este o realitate, acompaniată fiind de cea a tuturor sporturilor pe echipă. De la această margine a lucrurilor pot începe toate comentariile posibile. Deşi este cam târziu şi preocupările noastre sunt altele. Cum este privit sportul în curicula şcolară este doar simptomul dezastrului de care vorbeam.