Despre educaţia religioasă sau cine mai suntem

0
57

Un canal de televiziune a avut inspiraţia să procedeze la un sondaj de opinie în rândul unor oameni simpli privind semnificaţia Crăciunului. Răspunsurile au fost exact cele anticipate, probabil, de realizatorii emisiunii, adică de-a dreptul năstruşnice. Cu excepţia faptului că toţi intervievaţii ştiau că de Crăciun se taie porcul şi masa este încărcată, prilej de îmbuibare, altă simbolistică a zilei Naşterii Domnului nu aveau la îndemână. E drept că nici emisiunea cu pricina nu-şi propunea să lămurească, fie şi evaziv, lucrurile. De la această margine a poveştii discuţia se complică. Şi e greu de demonstrat că trebuie să-ţi iubeşti aproapele. Tehnic vorbind, „liber cugetător” înseamnă ateu, adică cineva care nu crede decât în raţiune şi, în consecinţă, respinge autoritatea oricărei dogme. Dar nici ateu nu poţi să fii cu adevărat, fără o minimă educaţie religioasă. În nu puţine dintre eseurile sale, Andrei Pleşu se plângea de slujitorii bisericii pentru „paloarea educaţiei religioase, ca şi discursul laicizat, la modă”. O alergie la educaţia religioasă cuviincioasă există. Dar numai la aşa ceva? În gimnaziu există o libertate de opţiune. Poate că ar trebui proclamată orice formă de învăţământ drept facultativă. Nu facem apologia educaţiei religioase, dar dacă tot s-a introdus în curriculă, la învăţământul primar, ca disciplină obligatorie, să nu fie intoxicată de o vulgară propagandă anti-religioasă şi benefic ar fi ca studiul religiei să capete bun gust şi stil. Chestiunea e complicată, mai ales că problema religiei nu se poate rezolva la nivel de abecedar şi de retorică generoasă. E nevoie de mult mai mult pentru a fi un ateu credibil. Şi dacă menirea noastră nu este aceea de a mătura drumul spre biserică, cum spunea undeva Dan Puric, este şi pentru faptul că ea, Biserica, a devenit insensibilă la coardele sufletului uman. Pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru a nu fi daţi afară din partid. Astăzi nu este „european” să baţi mătănii şi să te închini la icoane, deşi „un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie” (Simion Mehedinţi). Timp de 50 de ani, românul n-a mai fost în hotarele firii, ci în cele ale unei abstracţiuni, spunea Dan Puric. A fost silit să abdice de la întruchiparea spiritualităţii creştine ortodoxe şi, astfel, în urma acestei traume a ajuns non-identitar în propria ţară. Cu o disperare deloc făţarnică, acelaşi Dan Puric clamează: cine mai suntem? A discuta despre demnitatea creştină astăzi este un lucru de arheologie morală. Nu mai există demnitate naţională, fiindcă a fost distrusă. Iar a discuta de demnitate politică e o pierdere de timp. Nu pentru că a demolat-o cineva, dar ea nici n-a intrat vreodată în vocabularul oamenilor politici. În lucrarea sa „Din psihologia poporului român”, apărută pe la 1907, Dumitru Drăghicescu încearcă a surprinde structura noastră psihologică, marcată, însă, profund de o decepţie vizavi de rostul şi de felul nostru de a fi. O lucrare total izolată în contextul epocii sale, care închide în ea gustul amar al intuiţiei destinului tragic al românilor. Aşa că nu avem de ce să rămânem uimiţi, şi să facem glume necuviincioase, când vedem semeni de-ai noştri, oameni simpli, cu frica lui Dumnezeu în sîn, cum se spune, care habar nu au de semnificaţia marii sărbători a neamului creştin.