Notă

Continuăm, cum am promis, publicarea „Scrisorii din Himalaia” a jurnalistului şi scriitorului Tiziano Terzani, o analiză lucidă şi gravă a lumii de azi ce continuă, la aproape cincisprezece ani de la publicarea ei să incite la reflecţie şi la căutarea căilor Păcii nu doar la nivelul cancelariilor încremenite în retorica diplomatică, ci al fiecăruia dintre noi, sfătuiţi de autor să ne regăsim, în intimitate, calea spre ordinea interioară în ansamblul celeilalte Ordini, universale, în numele Armoniei cosmice de care, uitând-o ori ignorând-o, depinde însuşi destinul Terrei şi al umanităţii în ansamblul ei.

Ce-i de făcut? (III)

În Himalaia indiană, 17 ianuarie 2002

Marele progres material nu a mers la pas egal cu progresul nostru spiritual. Dimpotrivă: poate din acest punct de vedere omul n-a fost niciodată mai sărac de când a devenit atât de bogat. De aici ideea că omul, în mod conştient, trebuie să inverseze această tendinţă şi să reia controlul acelui instrument extraordinar care este mintea sa. Acea minte, până acum angajată prevalent să cunoască şi să ia în stăpânire lumea exterioară, ca şi cum aceea ar fi unica sursă a fericirii noastre trecătoare, ar trebui să ne îndreptăm şi spre explorarea lumii interioare, spre cunoaşterea sinelui.

Idei absurde ale vreunui fachir aşezat pe un pat de cuie? Deloc. Acestea sunt ideile care, într-o formă ori în alta, cu diverse limbaje, circulă de ceva timp în lume. Circulă în lumea occidentală, unde sistemul împotriva căruia aceste idei sunt îndreptate le-a reabsorbit deja, făcându-le „produse” al unei şi mai vaste pieţe „alternative” ce se întinde de la cursuri de yoga până la cele de meditaţie, de la aromaterapie la „vacanţe spirituale” pentru toţi frustraţii cursei în spatele jucăriilor de plastic ale fericirii materiale. Aceste idei circulă în lumea islamică, desfăşurate între tradiţie şi modernitate, unde se redescoperă semnificatul originar al jihadului, care nu e doar război sfânt contra duşmanului din afară, ci înainte de toate război sfânt lăuntric contra instinctelor şi pasiunilor celor mai josnice ale omului.

Din acest motiv nu e adevărat că o dezvoltare umană spre înalt ar fi posibilă. E vorba de a nu continua în mod inconştient în direcţia în care ne aflăm la momentul actual. Această direcţie e nebunească, cum nebunesc e şi războiul lui Osama bin Laden şi cel al George W Bush. Amândoi îl citează pe Dumnezeu, dar cu asta nu fac mai divine masacrele lor.

Prin urmare să ne oprim. Să ne imaginăm momentul nostru de acum din perspectiva strănepoţilor noştri. Să privim spre azi din punctul de vedere al lui mâine spre a nu trebui să regretăm pe urmă de a fi pierdut o bună ocazie. Ocazia înseamnă a înţelege o dată pentru totdeauna că toate în lume sunt unul, că fiece parte are sensul ei, că e posibil să înlocuim logica competitivităţii cu etica coexistenţei, că nimeni nu are monopolul la nimic, că ideea unei civilizaţii superioare alteia e doar fructul ignoranţei, că armonia, ca şi frumuseţea, constă în echilibrul contrariilor şi că ideea de a elimina pe unul dintre cei doi e un simplu sacrilegiu. Cum ar arăta ziua fără noapte? Viaţa fără moarte? Ori Binele? Dacă Bush ar reuşi, aşa cum a promis, să elimine Răul din lume? Mania aceasta de a voi să reduci totul la o uniformitate e foarte occidentală. Vivekananda, marele mistic indian, călătorea la sfârşitul secolului al IX-lea în Statele Unite spre a cunoaşte hinduismul. La San Francisco, la sfârşitul unei conferinţe a sa, o doamnă americană s-a ridicat şi a spus: „Nu credeţi că lumea ar fi mai frumoasă dacă ar exista o singură religie pentru toţi oamenii?”. „Nu”, a răspuns Vivekenanda. „Poate ar fi încă mai frumos dacă ar exista atâtea religii câţi oameni există”.

„Imperiile cresc şi imperiile dispar”, spune începutul unuia din clasicii literaturii chineze, Romanul celor Trei Regate. Se va întâmpla şi celui american, cu atât cu cât se va încerca să se impună cu forţa brută a armelor, acum extrem de sofisticate, în loc să se impună tot cu forţa valorilor spirituale şi a idealurilor originale a Părinţilor săi Fondatori. Primii care-şi dau seama de întoarcerea mea aici sus au fost doi bătrâni corbi care în fiece dimineaţă, la ceasul micului dejun, poposesc pe deodar, arborele lui dumnezeu, un cedru maiestuos din faţa casei şi croncănesc până când îşi primesc resturile de la iaurtul meu – am învăţat să-l prepar – şi ultimele boabe de orez în castron. Chiar dacă aş vrea, n-aş putea să uit de prezenţa lor şi de o poveste pe care indienii o relatează copiilor în legătură cu corbii. Un domn care sta, ca mine, sub un arbore în grădina sa, într-o zi n-a mai putut suporta din cauza acelui plicticos croncănit al corbilor. Şi-a chemat servitori şi ei cu pietre şi beţe i-au alungat. Însă Creatorul care, în acea clipă, se trezea dintr-o aţipire,  a băgat de seamă imediat că din marele concert al universului său lipsea o voce şi, mâniat, şi-a trimis un ajutor de-al său pe pământ care a readus corbii în arbore.