Austeritatea şi pericolul extremismelor

0
73
Citeşte mai mul

Oricât de paradoxal ar părea, politica de austeritate adoptată ca terapie a crizei provocate, mai întâi în SUA, în sectorul finanţelor şi extinse, apoi, la întregul sistem social în Europa şi în întreaga lume, are un punct de origine în rândul unor economişti italieni. Ei au conceput şi propus prin 2007, ca soluţie salvatoare, ceea ce au numit „austeritate extinsă”, ori, mai simplu, austeritate totală, constând în echilibrarea raportului dintre venituri şi cheltuieli, prin fixarea unui prag de 3 la sută din PIB a celor din urmă. În ciuda opoziţiei masive şi atent motivate a unora dintre cei mai titraţi economişti de pe mapamond, majoritatea adepţi ai lui John Maynard Keynes, ostracizaţi şi acum sub grăbita etichetă de „stângişti”, soluţia austerităţii severe, pigmentate cu reduceri de cheltuieli în toate sectoarele şi cu ciuntiri ale veniturilor, a fost rapid îmbrăţişată de Bruxelles, printr-un suspect consens al Troikăi europene, secondate la fel de grăbit de FMI, de CE şi de Banca Europeană.

Urmările sunt de-acum cunoscute şi re-cunoscute, inclusiv de reprezentaţi de rang înalt ai tuturor organismelor decidente: departe de a se fi stins, criza s-a adâncit şi, ca o particularitate de altfel previzibilă, a deschis o falie în structura însăşi a Uniunii între statele din nucleul ei tare, nu întâmplător central-nordice, şi cele periferice, de asemenea, nu întâmplător, meridionale. Celor din urmă li s-au aliniat, la fel de previzibil, şi cele de le periferia estică, acuzând, în plus, impactul unui elan retezat pe care economiile lor emergente abia începuseră să şi-l etaleze, uneori sub eticheta precipitată a unui veritabil boom.

Pentru cine mai are îndoieli cu privire la gravele erori de calcul şi de opţiuni strategice, n-are decât să evalueze, cu detaşare dar şi cu luciditate, efectul catastrofal al măsurilor „portocalii” de la noi, mai ortodoxe chiar decât directivele europene şi ale organismelor financiare coparticipante şi copărtaşe la declicul ale cărei consecinţe sunt departe de a-şi fi epuizat nocivitatea. Şi asta în pofida „decretelor” verbioase şi nelipsite de o bună doză de ipocrizie ale lui Traian Băsescu şi ale unora dintre „tribunii” săi icnind, neaţipiţi, de sub plapuma guvernărilor Boc prin edicte cotroceniste.

Economişti de faimă şi cu recunoscută expertiză în materie de modele economice propuse Europei şi lumii de azi şi de mâine conturează acum bilanţul unui dezastru anunţat. Şi o fac aşa cum ştiu mai bine, cu cifrele pe masă la capătul cărora rezultatul cel mai spinos şi mai iritant se regăseşte în procesul de discriminare zonală a UE, cu Germania, Olanda şi ţările nordice pe post de profitori ai austerităţii impuse şi cu Grecia, Spania, Italia, Portugalia şi statele estice slăbite de criză.

Câteva date statistice sunt mai mult decât grăitoare: la sfârşitul lui 2013, Germania va avea un PIB cu aproape 5 puncte mai mare faţă de 2007, iar numărul şomerilor s-a redus cu o treime; în acelaşi timp, PIB-ul Greciei va înregistra o scădere de aproape 22 la sută, cel al Spaniei de 4 la sută, al Italiei de 9 la sută, iar numărul şomerilor a depăşit 300 la sută în Grecia şi în Spania şi s-a dublat în Italia…

Datele sunt intrigante, alimentând, din ce în ce mai deschis şi mai gălăgios, mişcări de opoziţie ce tind să capete, inclusiv la noi, suporturi de natură insurecţională. Şi cum climatul e tot mai deteriorat pe fondul bâlbâielilor şi al degringoladei unor guverne – de stânga – încă tributare aceleiaşi politici economice nutrite de austeritate, mai mult ori mai puţin extinsă, riscul activării la un nivel de alarmă al extremismelor este nu numai foarte probabil, ci aproape predictibil.

Căci, aceiaşi economişti critici ai politicii asumate de Troika europeană şi împărtăşită, uneori fără rezerve, ba chiar cu un iresponsabil optimism, de majoritatea guvernelor statelor în dificultate, nu uită să reitereze, ca un memento, un profetic avertisment al ilustrului lor mentor, nimeni altul decât acelaşi John Maynard Keynes care, imediat după Tratatul de la Versaille care a impus Germaniei învinse poveri insuportabile drept sancţiuni, a anticipat „răzbunarea” care va devia, cum se ştie, în atrocităţile naziste. Istoria nu se repetă în acelaşi mod, însă, reperându-i nodurile spinoase, i-am putea evita erorile.