Sfârşitul unui război civil cât o Istorie…

0
86

mondo-headerCeea ce cu doar un an în urmă nu depăşea limita unei tentative utopice declanşate pe mai multe „fronturi” (diplomatice, fireşte, dar şi de natură religioasă) a primit, alaltăieri, într-o atmosferă festivă dar nelipsită de aerul funebru al unei comemorări, un prim pas spre legitimitatea absolută. În mica localitate din nordul Columbiei, cu un nume de un simbolism milenar, Cartagena, s-a semnat, în sfârşit, acordul de pace între partea guvernamentală reprezentată de preşedintele în funcţie Juan Manuel Santos şi liderii grupării „Fuerzas armadas revolucionarias”.

Cum se ştie, lungi şi spinoase tratative cu concursul unor organisme internaţionale şi a unor state – Norvegia, Cuba, Chile, Venezuela, Vaticanul, UE, ONU şi SUA – au condus la decizia, ea însăşi istorică, convenită între părţile în conflict la 24 august a.c. Nu puţini, inclusiv columbieni, îndeosebi descendenţii direcţi ai celor 250 de mii de victime, 45 de mii de dispăruţi şi 7 milioane de refugiaţi, nu doar că n-au crezut în eventualitatea unui acord, dar au continuat să-şi strige suferinţa în demonstraţii la rându-le sângeroase.

Declanşat în 1964, cu brigăzi ale unor năpăstuiţi ai soartei într-o ţară sărăcită şi supuse unei jefuiri nemiloase din partea unor grupuri de interese locale şi străine, transformată, apoi, într-un bazin al celui mai impetuos şi mai temerar „comerţ” cu droguri ce-avea să condiţioneze existenţa cotidiană din cele mai diverse ţări ale lumii, războiul civil a cunoscut momente controversate din care n-a lipsit nici factorul „ideologic” (un marxism de pustă încurajat de comunismul castro-brejnevist) şi nici ripostele, egal sălbatice, ale oficialităţilor. Sutele de mii de victime s-au distribuit, desigur, nu totdeauna egal, dar la fel de nemotivat, de toate părţile, inclusiv în rândul unor mii de nevinovaţi, majoritatea oameni simpli încercând să nu se amestece în conflict.

Or, pacea pe care o ovaţionau, în Piaţa Centrală a micului oraş din Nordul ţării sutele de mii de participanţi la care au fost prezenţi 2500 de invitaţi, între care 15 preşedinţi de state şi 27 de delegaţii guvernamentale,  a fost posibilă, aşa cum s-a tot repetat în această ultimă lună de dezbateri interne şi internaţionale, şi în baza deciziei de impunitate faţă de crimele săvârşite şi probate ce vor face obiectul unor procese penale. Pace fără…imunitate, aşadar, ori, mai exact, cum stă scris în acord, pace şi puniţiune.

Printre protagoniştii de la Cartagena nu putea lipsi arhiepiscopul Luis Castro Quiroga, unul dintre ce s-a aflat, de-a lungul ultimilor ani, în prima linie a acestei dure şi tumultuoase bătălii pentru încetarea conflictului. El e cel care, aşa cum declara într-un interviu chiar la faţa locului, a trebuit să însoţească, în mai multe rânduri, delegaţii alcătuite, de fiecare dată, din 12 membri ai victimelor războiului, la Havana, în cele zece luni de tratative. Urmare a acestor repetate şi disperate întreprinderi, sub semnul suferinţei împărtăşite cu cei ce nu-şi puteau uita morţii, a şi scris o carte ce-avea să contribuie, la rându-i, la pacea acum consemnată. Cartea intitulată „Inima victimelor” e considerată de autor, de altfel un gânditor şi un scriitor cu o operă considerabilă, un fel de testament al Păcii care poate surveni chiar şi atunci când ura şi neînţelegerea sunt transformate în „teologii” ale răului.

Ce va urma? – o întrebare care n-a lipsit nici din ambianţa euforică de acum. Întâi, referendumul de duminică, fie şi necondiţionat de acord, cu şanse mari de câştig. Apoi, depunerea armelor de către toate grupările rebele, inclusiv cele neparticipante la tratative, desemnarea, pentru două legislaturi, a câte 10 locuri în Parlament pentru „revoluţionarii” din FARC, în paralel cu investigarea şi pedepsirea celor găsiţi vinovaţi de crime şi, abia, apoi, într-un interval prefigurat de 10 ani, pacificarea definitivă a ţării, concomitent cu o dramatică operă de reconstrucţie.

Operaţiunea, aceasta din urmă, cu siguranţă cea mai dificilă, date fiind realităţile de pe teren. Căci opozanţii nu vor lipsi, de la latifundiarii proprietăţilor agricole care reprezintă doar 4 la sută din columbieni, mari şi impunătoare multinaţionale cu vechi legături în zona rezervelor naturale ale ţării, inclusiv şi mai ales temuta „armată” încă ascunsă a drogurilor, la rândul ei condiţionată de grupuri de interese, politice ori doar de afaceri. Lor pacea nu le convine. Însă procesul de pacificare are toate şansele unei izbânzi măcar şi fiindcă lumea de astăzi saturată de conflicte priveşte acum spre Columbia ca spre una din experienţele cruciale ale istoriei sale de mâine.