Într-o intervenţie la un colocviu pe la începutul anilor `90, avansam teza potrivit căreia noi, românii, am avut postmodernism fără postmodernitate. Referinţa era la literatura generaţiei optzeciste al cărei orgoliu de înnoitoare supremaţie nu s-a ofilit nici acum, în ciuda faptului că epoca postmodernă, cum relevă gânditori avizaţi, îşi trăieşte şi ea un precoce sfârşit. Ceea ce ar fi însă de adăugat, ieşind din discursul literaturii, e faptul că, aruncaţi fără vreo plasă de siguranţă dintr-o premodernitate, a perioadei iluminist-comuniste, într-o postmodernitate pe alocuri hazlie, ne-am trezit prinşi în reţeaua unei buimăceli din care nu putem, ori nu vrem, să ieşim.
De aceea, îmi pare instructiv, ba chiar de o utilitate practică, să reevaluăm caracteristicile postmodernităţii cu intenţia vădită de a identifica câte ceva din resursele acestei buimăceli extinse la toate palierele vieţii noastre sociale.
În termenii filosofiei actuale cu deschidere spre politologie, modelul spre care ne-a împins postmodernitatea (care, printre altele, s-a ivit în urma procesului de sfârşit al marilor naraţiuni) ar fi cel pe care gânditorul polonez Zygmunt Bauman îl numeşte societate lichidă şi căruia, tot el, îi denunţă două caracteristici esenţiale.
Prima se referă la o criză a statului, lăsând libertatea decizională, prezervată de-a lungul a câtorva secole, unor puternice forţe supranaţionale; prin această criză dispare şi entitatea care garanta indivizilor posibilitatea de a rezolva de o manieră omogenă diversele noastre probleme; deopotrivă, ea a dus şi la o criză a ideologiilor şi, deci, a partidelor, cu consecinţa dizolvării oricărui apel la o comunitate de valori ce îngăduia individului să se simtă parte cu cineva care îi împărtăşea nevoie.
Printre urmările cele mai frapant dramatice se înscrie naşterea şi potenţarea unui individualism desfrânat în care nimeni nu mai simte în semenul său un tovarăş de drum, ci un concurent inamic; individualismul a distrus temeliile modernităţii şi a făcut ca, în absenţa oricărui punct de referinţă, totul să sfârşească într-un fel lichefiere; se pierde siguranţa dreptului, încrederea în lege şi, deci, în justiţie, iar ceea ce contează este vizibilitatea cu orice preţ; o vizibilitate care, tradusă vulgar cu românescul a fi pe sticlă, capătă tot mai mult funcţia unei „religii”, atingând, ca în cazul talk show-urilor continue, amprente misticoide.
E o societate a vedetismelor, la plural, dacă ne gândim că de la sport, unde îşi găsise terenul propice, s-a răspândit azi în direcţii nebănuite, chiar şi în zonele eliberate de orice pudibonderie. Vizibilitatea – observa recent Umberto Eco – e înţeleasă acum ca unică valoare, iar ei i se asociază, într-o logică proastă, consumismul. Ori consumerismul, cum se preferă a i se spune mai nou. Un consumism care nu mai are ca resort mai vechea dorinţă de automulţumire, de vreme ce obiectele de azi devin imediat învechite şi am devenit martorii unui fel de bulimie, trecând de la un obiect la altul fără vreun scop raţional, cu afişarea unui dispreţ faţă de obiectul abandonat, aruncat iremediabil la fel fier vechi. Eco vorbeşte chiar de o „orgie a dorinţei”.
Cât despre criza ideologiilor, aceasta e pe cale de a reduce partidele la un serviciu de… taxi în care urcă, obligatoriu, un şef, un boss, unul adică care determină şi controlează voturile, alegându-şi companionii (sau „supuşii”, regimentul de „locotenenţi” şi de „soldaţi”!) cu dezinvoltura pe care o întreţine doar oportunitatea (de unde caruselul oportuniştilor în plină mişcare) şi care, astfel, transformă traseismul într-o agendă aproape normală, în dispreţul nu doar al unor pretinse credinţe politice, ci şi al normelor unei minime morale.
Iată că nemaifiind un proiect, postmodernitatea rămâne mai curând doar o tranziţie, o punte către ceva care ne rămâne complet nedefinit. Şi, din păcate, nici nu ne mai punem problema unei gândiri în avans, poate tocmai fiindcă marile naraţiuni („poveştile” istoriografice ca Povestea în care Nietzsche avertiza că, fatalmente, Lumea însăşi sfârşeşte) nu mai sunt la modă, substituite de cele mărunte, anodine, licenţioase şi, uneori, libidinoase, pe care fenomenul (individualist) vizibilităţii (acea acerbă bătălie pentru un loc în faţă) le cultivă cu un zel păgubos.
