Aşa cum avertizam cu doar câteva zile în urmă, scotocind arhive mai vechi am decis să restitui cititorului, subjugat – confiscat? – noii tipologii de lectură impusă de paradigma new media, pagini mai „vechi” (actualitatea şi motivaţia e mai curând un test cât un pariu), unele apărute în presa a unor vremuri cărora destui trâmbiţaşi ai negaţiei totale le contestă validitatea în consens cu instituirea unei incongruente şi păcătoase „găuri negre” a culturii noastre de-a lungul dificilelor decenii ale vechilor regimuri comuniste. Deşi neînregistrat în „cartea neagră” a interzişilor, fostul ctitor şi ordonator al excelentei publicaţii „Meridian” din Craiova interbelică, prin acurateţea de destin şi, mai ales, prin caracterul insurecţional, despre autorul care, din varii circumstanţe, nu-şi lăsase numele decât pe două cărticele, nu era nici uşor şi nici recomandabil să-l readuci în circuitul curent în chiar momentul în care, anulat de multişor „dezgheţul”, tocmai se lucra, cu o râvnă ignară, la un set de constrângeri culturale egale doar cu cele ale vieţii sociale cu amploarea de-acum istoricizată.
Articolul apărea în ultimul număr din 1980 al revistei „Ramuri” sub patronajul lui Marin Sorescu. Figura şi opera acelui frondeur craiovean, scurt timp şi director al Naţionalului din Bănie, aveau să fie recuperate, exemplar, peste vreun sfert de veac de la evocarea aplicată pe care o avansasem în preajma unor sfinte sărbători ale iernii din pomenitul an.
N.B. O restitui cu ortografia de atunci.
Tiberiu Iliescu – simetria frondei
Cîteva linii bizare însoţesc destinul literar al lui Tiberiu Iliescu, fostul mentor al uneia dintre publicaţiile de prestigiu ale deceniului al patrulea, acele rare. dar extrem de căutate „caete” Meridian (1934—1946), în paginile cărora avangarda poetică românească şi-a delegat spiritul de sinteză, cenzurîndu-şi excesele primare, din perspectiva unei clasicizări în plină mişcare. E de presupus că în cazul acestui „graţios atlet în baletul lui de joacă aparentă” (Ştefan Roll), intelectual de clasă, rafinat, cu o exactă reprezentare a spaţiului poetic modern, plenar şi direct angajat într-o luptă, nu rareori precară împotriva ordinii tradiţionale a valorilor, un ..aristocrat” al pudorii scrisului („Vous savez que la pudeur est la forme rosaient de la lâcheté.
…”), cursul său biografic i-a impedimentat edificiul operei, stăvilindu-i entuziasmul iniţial, pulverizîndu-i pînă la urmă, poate, orgoliul creator…
Cum cercetările literare nu au ignorat cu totul meritele lui T. Iliescu de iniţiator şi conducător de publicaţie literară, cum, de asemenea, importanţa sa in întreţinerea unui climat literar (estetic, in primul rînd) într-un mediu în care „cadavrul'” sămănătorismului era, teoretic, îmbălsămat după normele unei culturoterapii aproximative, a căpătat orizont în studii de restituiri marginale, „textele” literare propriu-zise au fost prea facil deferite unei tăceri nedrepte, în mare măsură, cu complicitatea autorului însuşi.
Or, studiul de faţă are intenţia unei semnalări şi a unei sublinieri : dincolo de circumstanţele biografiei, de meritele sale enunţate anterior, Tiberiu Iliescu este un scriitor, autor adică al unor texte literare, ce invocă intersectarea simetrică a poemului liber de orice restricţii determinative şi a eseisticii rafinate, marcată, în egală măsură, de elanul unei inventivităţi lucide şi temeritatea unei culminaţii a verbului creator. „Textele” sale se găsesc risipite, în cea mai mare parte, în paginile „Meridianului” şi au fost, de asemenea, adunate şi „aruncate” de autor, cu o regretabilă lipsă de interes, între coperţile a două culegeri : „Flori de frig” (Craiova. Meridian, 1938) şi „La cocoşul spînzurat” (Buc, EPL, 1968), ultima fiind, in fond. o selecţie sporită cu texte apărute după 1938 şi organizată pe secţiuni.
Prin urmare, opera lui Tiberiu Iliescu, atîta cîtă este (dincolo de posibile surprize ale sertarelor) se află, în spiritul şi în integralitatea ei, în paginile acestei culegeri, cu un titlu ce divulgă un univers al clovneriilor autohtone sau. cum inspirat se exprima Şt. Roll la apariţia ei, un „titlu de han literar…”.
Iată. redus la trei „respiraţii sintactice” (negaţia, afirmaţia denotativă şi nostalgia poetică), textul unui Denunţ, din „Meridian”, 1935 : „Gîndirea românească este animată de efervescenţa unor spiritualităţi minore…/… / Intermediar, s-a impus întotdeauna spiritul critic ca o valoare sigură, însă contemplativă. Este încă o obsesie eseul lucid, rece, de o vervă sclipitoare, de o spiritualitate curată, de o erudiţie vastă, felurită a lui Paul Zarifopol. /…/ Pretutindeni, numai latifundii virane de pustă necuprinsă !…”.
Stilul — poetic, prin excelenţă — a lui Tiberiu Iliescu trebuie însă cercetat în capacitatea autorului de a regiza un mic spectacol verbal : el organizează, cum ar spune Eco, dezordinea în jurul unor „germeni formativi”, prin abateri suveran întreţinute de la „sistemul de aşteptări”.
„Textul” (fie manifest-artă poetică, fie mimînd forma eseistică a luării de poziţie, utilizînd o tehnică contrapunctică) debutează imprevizibil, minînd orice aşteptare : „îmi plac oamenii înfrinţi” : continuă prin inserţia metaforicului — „Numai ei au aprins marginile pămîntului”- —, alternează cu refuzul comportamental al realului calomnios (ideologia de dreapta, în acest caz) — „Totalitarismul a introdus în actualitate răcnetul fiarei. Este o psihologie colonială care scuză deficienţa facultăţilor” —, suspendînd apoi textul irevocabil într-o ultimă nedeterminare : „Omul este singur cu apa. O apă de minereu, cu desene de album primar…”.
Metafora proliferează ; textul însuşi este marcat, esenţial, de o „irizare” metaforică, ce pare să traducă in act efortul de condensare şi distanţare prin luciditate. Dumnezeu pare să fie (în „Unde este Dumnezeu ?”, din „Meridian” (1946) „regele de carton publicat prin abecedare”, dacă semnificantul n-ar trimite, deopotrivă, la semnificaţia reală a cuvîntului. Apoi, „textele” îşi sporesc necontenit ambiguitatea, refuzînd răspunsul, soluţia, păstrînd spaţiul literar sub semnul emblematic al interogaţiei, al anchetei („Unde e preţul care să anunţe silaba iluminată a transcendenţei şi a mîngîierii celeste?” (Ibid.).
Sîntem, cu alte cuvinte, pretutindeni, în acest univers de metafore şi gnomii caracterizate, în prezenţa unei stări de poeticitate, proiectată printr-o alchimie verbală, supusă însă corecturilor unei lucidităţi ce izvorăşte dintr-o conştiinţă critică însoţitoare ; cum afirmam, sîntem în prezenţa unor texte poetice ce iscă poezia calculînd-o, realizind-o din interior.
Stilul lui T. Iliescu ţine de ceea ce am numi o sintaxă a lucidităţii, căreia i s-ar putea subsuma o „simetrie a frondei” (un indiciu al procesului de clasicizare a avangardei la nivel expresiv) şi o „confidenţă clandestină” (expresiile sînt ale autorului).
De aici, mimarea spiritului retoric :
„Doamnelor şi Domnilor, eu sînt un vagabond stelar şi nu un grefier de litere…”, situarea ironiei sub semnul imprevizibil al singurătăţii : „Ea e scutierul singurătăţii adică factorul care determină adeziunea cea mai exactă cu divinitatea armoniei generale”. Celălalt versant al simetriei frondei ar fi sentimentalitatea („ceea ce este mai principal e silaba inimii”).
„Textul” lui T. Iliescu este, de fapt, un „pretext”, un fel de privilegiu al jocului aparent, cultivînd ironia devastatoare, mimînd mai toate bravadele, invocînd cuvîntul pentru a formula, iar nu pentru a face, chiar şi atunci cînd îşi propune calea situărilor axiologice ; este, aşadar, un text de semnificanţi, şi nu de semnificaţii.
„Nici petală de crin, nici armă de cruciat”, cum expresiv se exprimă poetul în manifestul primar al publicaţiei sale. O „ezitare anticipată” la „inaugurarea gîndului vertical” ; un fel de a se apăra din faţa avertismentului malarmean : „La poésie est un grand échec perpétue…”.
Din revista „Ramuri”, nr. 12, decembrie 1980, p. 9.
