O altfel de conştiinţă civică

0
77

mondo-headerCriza ce-a cuprins lumea, declanşată iniţial peste Ocean şi generalizată, ca efect al globalizării, în aproape tot restul acesteia, nu şi-a etalat toate consecinţele nefaste. Ele se resimt acum, pentru cine mai are disponibilitate şi interes să le înregistreze şi, eventual, să le caute soluţii raţionale. Şi o fac cu o acuitate teribilă, radicalizând conştiinţa civică şi fragilizând decizia clasei politice, oricare ar fi aceasta, transformând-o într-o pradă uşoară contestaţiei precipitate. Ce-i drept, politicienii, cei mai mulţi auto-inventaţi ori confecţionaţi la comandă, într-un sistem al cumetriilor şi al unor conivenţe dictate de interese de grup ori de orgolii personale, refuză, cu obstinaţie, lecţia trecutului imediat prin eludarea erorilor celor ce i-au precedat. În locul unui non-combat, adică a prefera să facă mai mult şi să vorbească mai puţin, se complac într-un pernicios şi riscant joc al unor ambiguităţi ce-i oferă pe tavă drept victime sigure nu doar unui sistem mediatic suspicios şi manipulator, dar el însuşi pacient al aceleiaşi maladii.

Problema justiţiei, în substanţa sa mai profundă şi dincolo de o criză în parte partizanat gestionată, nu este, în acest context marcat de profunde debilităţi, altceva decât spuzirea, la suprafaţă, a bolii ce-a supus, mai bine de două decenii, organismul societăţii unor teribile experimente de laborator, de cele mai multe ori într-o condiţie de total autism în raport cu realitatea vie şi concretă. S-a creat, astfel, un clivaj între actorii politici şi o populaţie cu nevoi şi aspiraţii pe care numai programele ori discursurile electorale mereu promoţionale nu le-au oferit, la timp, răspunsurile aşteptate.

Şi, iată, acum, mai devreme decât era prevăzut, dar poate că e mai bine aşa, societatea românească se redistribuie, ca într-un plan de luptă, pe două fronturi antagoniste, dar ambele minate, sper să nu mă înşel, de acelaşi păcătos morb al ambiguităţii. În fapt, ce li se reproşează guvernanţilor de azi, dacă nu ambiguitatea unor poziţii în chestiuni care nici măcar nu vizează puncte strategice cu excepţia unui program politic ce-i drept ambiţios, cât cazuri particulare (o reaşezare, în limite constituţionale, a sistemului juridic, chiar şi prin evaluarea unor responsabilităţi inclusiv individual). Sigur, ambele fronturi pot avea – şi, sustrase tentaţiilor manipulatoare, chiar au – substraturi şi contiguităţi cu mult mai profunde şi  nemijlocit legate de actul politic. Şi de actul de guvernare.

Deocamdată, ceea ce se poate constata, fără vreun efort interpretativ riscând, la rându-i, ambivalenţa partizanatului, este distribuţia de pe o scenă în care un regizor anonim, destinul care întrupează rolul Istoriei, îşi joacă un pariu cât se poate de insidios. Căci, dacă, Piaţa, care, azi mai mult decât oricând, a devenit o agora de circumstanţă, etalează o ek-stază (potenţând, poate puţin exagerat, un fel de re-trezire glorioasă a conştiinţei civice), Puterea şi, deopotrivă, ceea ce a mai rămas din Opoziţia politică, par a acuza din plin neputinţa administrării, mai ales la un nivel comunicaţional, terapiei adecvate pentru meta-staza în care societatea în ansamblul ei indică a se afla.

Pentru unele maladii – se ştie – nu există leacuri miraculoase. În afara celor pe care natura – ca terapeut magician cum s-a dovedit prin milenii – le oferă cu condiţia de a şti să le identifici, să le propui, să le prepari şi, apoi, neapărat, să le şi aplici. În termeni de politologie „populară”, asta s-ar traduce în schimbarea radicală a actului administrativ al guvernării. Şi al Puterii. Oricare ar fi aceasta. Iar şansele există; ba chiar şi premisa, dacă invocăm, oricât de sumar, un slogan nelipsit, în ultimele campanii electorale, din panoplia nici unei formaţiuni: o altfel de politică.

În definitiv, dincolo de cazuistica particulară a protestelor ce agită Ţara, ce altceva se doreşte dacă nu un alt mod, alt act, alt gest, alt discurs, politic şi civic, prin care radicalizării opiniei publice să i se răspunsă printr-o egală radicalizare a administrării treburilor cetăţii şi ale naţiunii.

Iar dacă soluţia de natură politică nu e, decât în parte şi în circumstanţe cu totul şi cu totul particulare, cea a… străzii, responsabilitatea e transferată, într-o măsură infinit mai mare decât cred protagoniştii „rezistenţi”, în seama clasei politice care însă n-ar mai trebui, în linie de principiu, divizată în Putere şi Opoziţie, ci poziţionată într-un ansamblu care, nicidecum „omogen”, să-şi poată asuma, distributiv, dar constructiv, partea ce-i revine în cadrul obiectivului de a duce Ţara înainte.

Rolul conştiinţei civice realmente constructiv nu trebuie ornat cu subterfugii de natură politică şi, cu atât mai mult, arondată uneia dintre părţi, fiindcă rezultatul,. vizibil acum mai bine decât la începutul protestelor, nu poate decât să acutizeze clivajul care, iarăşi e ştiut, adaugă confruntării inter-partinice un plus nedorit de ură. o ură care pare să se fi instalat deja în societate, ca rezonanţă a Străzii, transformate dintr-o necesară agora într-o formă de cvasi-război civil.