Sofismele unei conştiinţe normale!

0
51

Fost ministru al Justiţiei în guvernele conduse de Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu, Valeriu Stoica (65 ani) unul dintre fruntaşii luminaţi ai dreptei autohtone, după 1990, promotor neînduplecat al unificării acesteia, a acordat un interviu generos, pentru „Weekend Adevărul”. Un interviu – fluviu în care cunoscutul avocat de astăzi îşi narează fără ornamente inutile copilăria în satul Tufeni (în prezent judeţul Olt) într-o familie numeroasă cu 11 copii, apoi perioada liceului (a absolvit Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” din Capitală), anii studenţiei la Facultatea de Drept şi cariera de magistrat la o judecătorie de sector şi apoi Tribunalul municipal Bucureşti. Aflăm că, liceean fiind, a cochetat copios cu literatura, a scris versuri, a citit filosofii marxişti moderni, Roger Garaudy, Antonio Gramsci, Louis Althusser, Herbert Marcusse, dar şi opera lui Karl Marx, considerându-se – acum – înşelat de utopia marxistă. În anul I de facultate devine membru de partid. Mărturiseşte, acum, că devenise evident, pentru el, că sursa răului era chiar utopia lui, şi nu a putut face un pas înapoi. Recunoaşte că „nu a avut resursele suficiente, nu a avut curajul să o facă”. Chiar dacă un avocat, cum spunea Tiberiu Iliescu, făcătorul revistei craiovene „Meridian”, trebuie să fie „ipocrit convenţional şi politicos”, Valeriu Stoica nu are cum să aibă nostalgia comunismului, ci poate doar nostalgia propriei tinereţi şi poate a unei opţiuni inaugurale. Dacă are de apărat ceva este un pariu propriu, o amintire nostalgică, încât rezultă un tip de discurs în care sentimetalismul juvenil, o anume candoare, virtuozitatea mentală, colaborează când înduioşător, când iritant în căutarea unei explicaţii atotjustificatoare. E lesne de înţeles că nu îi vine la îndemână să-şi anuleze printr-o retrospectivă nemiloasă întreaga biografie. Să  nu uităm că a fost însăşi liderul Partidului Naţional Liberal. Dar vorba deşteaptă a lui Petre Ţuţea, care la 20 de ani jura pe Pravda şi o săruta, amuzându-l pe Emil Cioran, predispus la legionarism: „Ar fi fost o imbecilitate să nu fi fost. De ce ar fi fost cu comunismul altfel decât Eliade cu legionarismul”. În Franţa că tot îl citează Valeriu Stoica pe Andre Malraux, acesta după ce luptase ca aviator comunist în brigăzile internaţionale din 1936 împotriva lui Franco, a devenit după „Condiţia Umană” unul dintre cei mai sinceri şi virulenţi comunişti europeni, încât s-a trezit spunând la un moment dat că lagărele de muncă ale lui Stalin alterează demnitatea comunismului la fel de puţin cât alterează Inchiziţia demnitatea creştinismului. A ieşit din rândurile partidului considerat ca duşman, fiind renegat, încărcat cu drăgălaşe epitate. Ajuns ministru al presei şi propangandei pe lângă generalul De Gaulle, a lăsat în pace… presa comunistă. Şi apoi, cine nu era la stânga la 20 de ani, spune un aforism al unui mare om de stat, nu avea inimă, şi cine nu era la dreapta la 40 de ani, nu avea cap. Nici reporterul, nici Valeriu Stoica, altminteri persoană inteligentă, cultivată, nu întind discuţia pe o temă care a fermentat în societatea românească. Ca să intri în Partidul Comunist ca student în anii ’70, era ceva obişnuit, dar nu chiar în anul I, dacă nu îţi exprimai o vocaţie organizatorică, o opţiune fermă, indubitabilă, şi domnul Valeriu Stoica nu precizează această fundamentală deosebire. Discernământul său se ascute, în limite rezonabile, pe alte chestiuni, şi pentru a ne convinge se declară simpatizant al monarhiei şi bineînţeles expune voalat îndoieli despre liberali, unde „prezentul e tulbure”, dar partidul are forţa să se refacă în viitor. Relatează succint povestea abdicării lui Theodor Stolojan în faţa lui Traian Băsescu, înaintea alegerilor prezidenţiale din 2004, fără a lămuri lucrurile. Pe cale de consecinţă, după o pledoarie cam fadă, cine sprijină pe Klaus Iohannis reprezintă binele absolut, cine i se opune, într-o problemă sau alta, e răul absolut. Valeriu Stoica e un radical, putem fi de acord. Dar unul aflat, după 1990, constant de partea celui mai tare. Ca şi înainte. În partea a doua a interviului clamează depolitizarea CCR, care a „stricat” echilibrul la nivelul numirii procurorilor-şefi. Asemenea înmărmuritoare opinii, din partea unui liberal luminat, fost lider al partidului, dar şi ministru al Justiţiei, te lasă fără comentarii.