Notă

Continuăm, cum am promis, publicarea „Scrisorii din Himalaia” a jurnalistului şi scriitorului Tiziano Terzani, o analiză lucidă şi gravă a lumii de azi ce continuă, la aproape cincisprezece ani de la publicarea ei să incite la reflecţie şi la căutarea căilor Păcii nu doar la nivelul cancelariilor încremenite în retorica diplomatică, ci al fiecăruia dintre noi, sfătuiţi de autor să ne regăsim, în intimitate, calea spre ordinea interioară în ansamblul celeilalte Ordini, universale, în numele Armoniei cosmice de care, uitând-o ori ignorând-o, depinde însuşi destinul Terrei şi al umanităţii în ansamblul ei.

 Tiziano Terzani

Ce-i de făcut? (II)

În Himalaia indiană, 17 ianuarie 2002

Câteodată mă întreb dacă sentimentul frustrării, neputinţa pe care mulţi, mai ales dintre tineri, o au în faţa lumii moderne se datorează faptului că ea le apare atât de complicată, atât de dificil de înţeles încât unica reacţie posibilă este de o crede lumea altcuiva: o lume a tuturor. Şi cu toate acestea, în faţa complexităţii unor mecanisme inumane – făcute cine ştie pe unde, cine ştie de către cine – mărunta osteneală în muncă, în sarcina ce-ţi stă dinainte, dezinteresându-te de restul şi sporind astfel propria izolare, sentimentul inutilităţii. De aceea, e important, după părerea mea, a readuce orice problemă la esenţial. Dacă se pun întrebări de bază, răspunsurile vor fi mai uşoare.

Vrem să eliminăm armele? Bine: să nu ne pierdem vremea discutând despre faptul că închizându-se fabricile ce fac puşti, muniţii, mine anti-persoană ori bombe atomice va genera şomeri. Mai întâi rezolvăm problema morală. Pe cea economică o vom rezolva după. Sau vrem, mai înainte de a încerca, să ne predăm în faţa argumentului că economia determină totul, că ne interesează doar ceea ce e util?

„În întreaga istorie au existat mereu războaie. De aceea vor continua să mai fie”, se spune. „Dar de ce să repetăm vechea istorie? De ce să nu încercăm să începem una nouă?”, a răspuns Gandhi cuiva care îi făcea această obişnuită, banală obiecţie. Ideea că omul ar putea rupe cu propriul trecut şi să facă un salt evolutiv de calitate era recurentă în gândirea indiană din veacul trecut. Argumentul e cât se poate de simplu: dacă homo sapiens, cel care suntem acum, este rezultatul evoluţiei noastre din maimuţă, de ce să nu ne imaginăm c[ acest om, printr-o nouă mutaţie, poate deveni o fiinţă mai spirituală, mai puţin ataşat materiei, mai implicat în raportul său cu semenul şi mai puţin rapace în ce priveşte restul universului?

Şi pe urmă: cum evoluţia aceasta are de-a face cu conştiinţa, de ce nu încercăm noi, acum, în mod conştient, să facem un prim pas în acea direcţie? Momentul n-ar trebui să fie mai potrivit dat fiind că acest homo sapiens a sosit acum la maximum puterii sale, inclusă şi aceea de a se distruge pe sine însuşi cu acele arme care, prea puţin înţelept, şi le-a creat.

Să ne privim în oglindă. Nu există îndoieli că în cursul ultimelor milenii am făcut progrese enorme. Am reuşit să zburăm ca păsările, să înotăm sub apă ca peştii, să mergem pe lună şi să trimitem sonde pe Marte. Acum suntem capabili chiar să ne donăm viaţa. Şi totuşi, cu tot acest progres nu ne aflăm în pace nici cu noi înşine şi nici cu lumea din jurul nostru. Am călcat în picioare pământul, desecând fluvii şi lacuri, tăind păduri şi făcând viaţa animalelor infernală, cu excepţia celei a celor puţini pe care-i numim „amici” şi pe care îi cocoloşim ca să ne satisfacă necesitatea unui surogat de companie omenească.

Aer, apă, pământ şi foc, pe care toate civilizaţiile le-au văzut ca elementele de bază de ale vieţii – şi de aceea sacre – nu mai sunt, cum erau, capabile să se auto-regenereze în mod natural de când omul a reuşit să le domine şi să le manipuleze forţa în propriile-i scopuri. Puritatea lor sacră a fost poluată. Echilibrul s-a rupt.