Există o istorie adevărată?

0
315

Aşa se intitulează un eseu al istoricului Neagu Djuvara (Ed. Humanitas, 2004), pe care n-o să-l comentez. Fiindcă avem altceva de spus. Deputatul PDL de Băileşti, Gelu Vişan, s-a aflat, marţi seara, într-unul din studiourile Realitatea Tv, unde se discuta, ca, de altfel, şi pe alte canale de televiziune, despre discursul lui Mihai I în Parlament. Nu putea fi de acord nici cu glorificarea şi toată ceremonia fastuoasă, prilejuită de împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, dar nu avea nici argumente exhaustive pentru a justifica atitudinea de eventual contestatar. Ce căuta acolo, nici el nu înţelegea. Aşa că deputatul de Băileşti, în postura de moaşă comunală, pe la televiziunile pe unde apare, în calitate de comunicator al PDL, se desfigurează singur, fără a mai fi nevoie de aportul altora. Ca să fie anti-monarhist sau, eventual, pro-Mareşalul Ion Antonescu, i-ar fi trebuit aprofundate lecturi recente, ca, de pildă, lucrările voluminoase ale prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, bine documentate, inclusiv din arhiva Kremlinului. Ca să fie pro-monarhist, i-ar fi trebuit minimum lectura „Memoriilor” şi „Istoriei românilor” (cinci volume) a lui Constantin C. Giurescu. Şi, evident, sunt alte numeroase lucrări memoralistice de referinţă, care evidenţiază contextul politic şi militar în care trebuie evaluate două destine tragice, atât al lui Mihai I, cât şi al Mareşalului Ion Antonescu, cu tulburătoarele sale însemnări în celulă, despre evenimentele politice în care a fost implicat la 22 şi 23 august 1944 (inclusiv ultima audienţă la rege şi scena arestării), sub semnătura inconfundabilă, cu menţiunea „23.08 scris în celulă”. Pe o agendă, găsită în camera-seif ce aparţinuse Regelui Carol al-II-lea, filele indicând luna aprilie…1930, mesajul dorindu-se să parvină viitorimii, în stilul său lapidar, se regăseşte următorul paragraf: „Istoria să judece. Mă rog la bunul Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât, niciodată, eu nu m-am cramponat de putere. De multe ori am spus regelui, între patru ochi, ori în prezenţa domnului Antonescu, că dacă este un alt om în ţară capabil să o servească mai bine decât mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier”. Semnează Mareşalul Ion Antonescu. Istoricii Ioan Scurtu şi Gheorghe Buzatu susţin, în cartea lor „Istoria românilor în secolul XX (1918-1948)” că au descoperit în faimoasele Hoover Institution Archives, din cadrul lui Stanford University Palo Alto, California, copia unui mesaj expediat din celulă de Mihai Antonescu generalului C. Stătescu, despre care aflase că devenise succesorul ex-conducătorului, ca premier. „Pentru ospitalitatea M.S. Regele (n.r. – aluzie la modul în care fusese primit la palat în orele precedente) toată durerea unui român”. E greu de înţeles pentru ce americanii, scrie marele ziarist Pamfil Şeicaru, au ales ziua de 4 aprilie 1944 pentru a bombarda Bucureştiul, adică ziua în care doi delegaţi ai Blocului Naţional Democrat, unul fiind binecunoscutul sovietofil Vişoianu, se pregăteau să plece la Cairo, şi la doar 24 de ore după declaraţia lui Molotov prin care afirma că URSS nu se va amesteca în treburile interne ale României, în cazul în care aceasta ar întoarce armele. Aşa cum se ştie, drept recunoştinţă pentru cotitura efectuată în război şi pentru a se atenua rapturile sovietice asupra Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, România a fost susţinută de Aliaţi să obţină anularea sentinţei de la Viena, începutul datând din vremea discuţiilor de la Moscova pentru Convenţia de Armistiţiu. Operaţiunile desfăşurate între 23-31 august 1944, reprezentând prima etapă a războiului anti-hitlerist în care se angajase România, au înlesnit considerabil asaltul Aliaţilor asupra Germaniei, creând condiţii prielnice pentru ofensiva fronturilor doi şi trei ucrainene, care au depăşit „în marş” faimoasa linie fortificată Caşin-Focşani-Nămoloasa-Brăila, înaintând fără lupte 600 de km, până la graniţele Bulgariei şi Iugoslaviei. Ce s-ar fi întâmplat fără „întoarcerea armelor” este greu de presupus, dar nu intrăm în detalii. Dacă discursul regelui, personaj, de acum, din cartea de istorie, din Parlament, s-a constituit într-o rară sursă de demnitate, într-o ţară sufocată de demnitari nedemni, cum s-a spus, poate fi împărtăşit, dar fără enfază, fiind prilejuit de un eveniment solemn, în schimb, umbre neclare persistă. Să nu omitem că la 31 mai 1946, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul comunist al Justiţiei, prezenta Regelui Mihai I raportul privind cererea de graţiere a celor şapte condamnaţi la moarte de Tribunalul Poporului, cu puţine zile înainte. Concomitent, în baza unei „recomandări” a Guvernului Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu avansa Suveranului un raport separat, ce propunea comutarea pedepselor în cazurile gen. C. Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu, respectiv respingerea cererilor de graţiere şi executarea prin împuşcare a celorlalţi condamnaţi: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, gen. C. Piky Vasiliu şi prof.Ghe. Alexianu. Revenind la titlul eseului lui Neagu Djuvara, „Există istorie adevărată?”, realizăm că, de fapt, percepem trecutul, pus neîncetat în discuţie, aşa cum găsim, la un moment dat de cuviinţă, o viziune definitivă fiind cu neputinţă. Fiindcă el, trecutul, nu e încremenit pe vecie, iar focul mocneşte sub cenuşă.