România în contextul noilor provocări globale!

0
117

viorel lucaciLumea contemporană este într-o mişcare nemaiîntâlnită. Reaşezări la marea talbă de şah a umanităţii. Decizii politice, mai mult sau mai puţin inspirate, luate de actorii statali şi suprastatali ne influenţează într-o manieră directă. Provocările de securitate se multiplică cu o viteză ameţitoare. Poziţionarea României la graniţa dintre interesele puternicilor lumii atrage cu sine o calibrare a diplomaţiei şi a politicilor militare privind toate unghiurile de analiză a situaţia geostrategice prezente. Apartenenţa României la NATO, amplasarea scutului de la Deveselu şi viitoarele provocări în reevaluarea echilibrului de putere le-am pus în discuţie cu ajutorul unui tânăr cercetător, ing. dr. Viorel Lucaci. Dialogul nostru credem că dă măsura unor necesităţi fireşti de a înţelege profund cazualitatea din politica externă actuală şi influenţele pe care ţara noastră le va cunoaşte în viitorul apropiat sau mai îndepărtat. Apetenţa domnului ing. dr. Viorel Lucaci pentru documentare, introspecţie, rigoare în analiza informaţiilor şi documentelor sunt garanţia că generaţia tânără nu este nici pe departe extrasă din asumarea valorilor epistemologice, din contră, este destul de aplecată asupra marilor dezbateri care ocupă spaţiul public actual.

 

 

Criza refugiaţilor se află în faza de început. Ce amplitudine crezi că va avea şi unde se va ajunge în final?

Viorel Lucaci: Este dificil de cuantificat corect amplitudinea pe care o va avea acest fenomen. Cert este că va creşte ca amploare şi efect inclusiv în anul 2017, indiferent de gravitatea şi de efectele atentatelor ce vor avea loc în Uniune. Unele state membre, preponderent cele „nucleu”, îşi asumă ca atare toate riscurile aferente infuziei de musulmani în spaţiul european. Ceva, cumva, le forţează să facă acest lucru. Se pare că ansamblul de interese situate în spatele „trendului” imigraţionist islamic este deosebit de puternic, consecvent şi, în acelaşi timp, greu de inţeles. Acestea se propagă prin vectori localizaţi la nivel substatal. Probabil că evenimentele internaţionale ce vor urma – posibil localizate peste Atlantic sau în Pacificul de Est – ar putea pune cumva în umbră fenomenul migraţiunii din Europa, dar asta nu va însemna şi o încetare sau o diminuare a sa. Ceea ce pot să îţi spun fără prea multe detalii, fiind redat cumva la limita de a deranja pe aproape toată lumea, este faptul că unele state membre ale Uniunii Europene încearcă prin campanii intense să compenseze scăderea demografică semnificativă cu care se confruntă în ultimele două-trei decenii. O scădere manifestată de fapt pe întreg spaţiul european, mai ales în ţările nordice, constituind de-a dreptul o problemă sistemică, o adevărată provocare civilizaţională, nu doar de natură socială sau medicală cum avem tendinţa ce a o încadra prin tipare de genul „politically correct”. Europa se stinge încetul cu încetul. Se stinge ca efect al propriilor sale exagerări şi deviaţii, ultimele decenii fiind caracterizate printr-o tendinţă a societăţii de a supraevalua individualitatea exclusiv din punct de vedere al egoului, al luxului material nu şi al demnităţii sau al generării de cultură. Totul combinat cu un materialism fanatic şi un stil de viaţă specific societăţii de consum. Cu alte cuvinte, omul european modern evoluează şi se dezvoltă din ce în ce mai mult exclusiv în jurul său, cu tendinţe de a trece în plan secund sau terţiar valorile clasice cum ar fi familia sau religia. Acest om „comunitar” european gândeşte din ce în ce mai puţin şi se iubeşte pe sine din ce în ce mai intens – nefiind o generalizare, deoarece există şi excepţii. Un fel de „postlaicism” suprapus peste o civilizaţie tot mai egocentrică la nivel individual. Practic, civilizaţia europeană se stinge, nu Europa în sine ca arie geografică. De aceea, trebuie avut grijă atunci când prin mass-media din România ni se tot spune că „Vai! România se află în scădere demografică”. Nu. Toată Europa se află în scădere demografică, chiar şi Federaţia Rusă. Cu cât ne vom îndepărta mai mult de la valorile clasice de bază (familia şi religia), cu atât scăderea va fi mai accentuată. Cu cât noi europenii ne gândim mai precaut la a face copii, cu atât „stingerea” aceea civilizaţională despre care am povestit undeva anterior va veni mai repede. Toate acestea în timp ce, în alte zone de pe Mapamond, societăţile funcţionează pe un algoritm de valori structurat invers celui european. De aici confruntarea asimetrică actuală care ne tulbură viitorul. Prezentând o oarecare continuitate peste ani, fenomenul prezentat anterior a condus la un număr de state occidentale către un deficit de forţă de muncă localizat în special pe palierele meseriilor „de jos”, adică cele „nepretabile” europeanului modern. Mă refer aici la muncile necalificate din agricultură, îngrijitorii de copii şi de bătrâni, personalul de curăţenie, muncile grele de pe şantiere, industria pornografică subterană etc. Transferul de forţă de muncă care a avut loc, deja, dinspre statele membre estice s-a consumat şi probabil că urmează un alt val de indivizi extraeuropeni, cu pretenţii financiare şi sociale mult mai reduse, avantajoase în acelaşi timp pentru leadership-ul occidental. Ţări ca Germania, Franţa, Belgia sau Olanda vor rămâne în viitor fără forţă de muncă pentru acele munci „de jos”. Ceea ce am menţionat în frazele anterioare constituie doar una dintre ipotezele posibile care ar explicita ce se află în spatele noilor provocări cu care se confruntă Europa. Poate cea mai uşor de înţeles, în ciuda eludării sale de către toate cercurile mediatice şi analitice. O altă variantă posibilă dar mult mai puţin sustenabilă este aceea că procesul de islamizare a Europei constituie de fapt o etapă dintr-o „lucrare” complexă gândită pe termen lung, care înglobează şi alte fenomene de scară largă, corelate sau independente, toate cu scopuri concentrate de a răsturna ordinea mondială actuală. Mă refer la o strategie de instaurare a ceea ce unii denumesc a fi „Guvernul Mondial”. Un plan care a început în cea dea de-a doua parte a secolului al XVII-lea. Guvernul acesta mondial, mai bine zis „embrionul” său, se găseşte în multe dintre evenimentele greu explicabile care ne-au împânzit prezentul. Ne situăm cumva între etapa a treia şi a patra. Ultima etapă (a patra) probabil că tot va veni, chiar dacă au fost înregistrate întârzieri de câteva decenii de la „grafic”. Toate elementele care s-au opus sau se opun planului au fost sau sunt pe cale de a fi obliterate/spulberate. Însuşi un contingent al lumii arabe constituie un astfel de element, fapt ce a reclamat iniţierea unei anume „Primăveri arabe” acum şase ani [o schemă sugestivă a etapelor la care mă refer aici este redată în figura de fundal a prezentei note].

Prin moderaţia sa, Turcia este singura barieră împotriva unui islam radical care ameninţă Europa. Pentru cine joacă acum Turcia?

Viorel Lucaci: Corect. Turcia, într-adevăr, constituie o barieră deopotrivă geografică şi spirituală împotriva islamului radical. Problema este aceea că decizionalii turci sunt perfect conştienţi de acest aspect până în cel mai mic detaliu. Indiferent cine ar conduce Turcia, acum sau în viitor, indiferent de natura regimului politic aflat la putere, respectivii vor putea „ţine în şah” întregul spaţiu european prin acest „as din mânecă”. Ankara şi-a dorit ani la rândul o integrare în Uniunea Europeană, dar state membre pilon, în frunte cu Germania, s-au opus cu vehemenţă demersului turcesc – cancelariile respective avânt probabil raţiunile lor bine consolidate. În prezent, lucrurile sunt mult mai complicate. Cum ar fi fost acum ca Uniunea Europeană să fi avut o graniţă directă cu Siria sau cu zonele controlate de ISIS? Da, pentru că decenii la rând bariera stabilită între capitalismul occidental şi comunismul sovietic a fost acel „Cordon sanitar” (din care România face parte). În prezent, „cordonul sanitar” dintre creştinism şi islamismul radical poate fi identificat tocmai cu Turcia. Ambele cordoane au fost reactivate în ultima perioadă. Primul pe considerente geopolitice şi militare, cel de-al doilea pe raţiuni religioase. De aceea, cred că în prezent pentru mediile europene are o relevanţă mai mare ceea ce se întâmplă cu Turcia prin orientările sale şi încercările repetare de destabilizare, decât demersurile Federaţiei Ruse.

Germania este dependentă de resursele din Rusia. Perfect de acord. Dar de ce Berlinul joacă la două capete în discursul politic?

Tocmai de aceea joacă astfel. Avem un stat nucleu (mai ales după Brexit, mutare care a fixat practic centrul de greutate al UE la Berlin) al unei structuri suprastatale extrem de puternice pe linie economică, dar care din punct de vedere al unor categorii de materie primă şi energie este dependent tocmai de rivalul geopolitic al proprie sale structuri. Berlinul joacă la două capete pentru că îşi permite şi pentru că se aplică întocmai acel principiu conform căruia „nu există prietenii sau duşmănii veşnice, ci numai interese veşnice”. Multe state joacă la două sau la mai multe capete (teoria agendelor secundare), pentru că în gândirea strategică trebuie să îţi laşi oricând o uşă – măcar întredeschisa, dacă nu deschisă complet – indiferent în ce direcţie merg lucrurile. Aşa au supravieţuit în istorie unele state mici – fie prin „balansare” (amplasarea în opoziţie faţă de cea mai puternică sursă de ameninţare – fenomen de altfel reversibil), fie prin „bandwagoning” (aliniere strategică prin afinitate către cea mai puternică putere militară, respectiv accederea la alianţe militare vaste structurate în jurul acelei puteri). Bucureştiul s-ar putea găsi în viitor în faţa unui asemenea moment în care va fi nevoie să decidă dacă se impune sau nu o schimbare de principiu (de la bandwagoning către balansare).

Distanţele geografice au fost într-adevăr anulate de tehnologia din comunicaţii. Cât de gravă a fost defectarea lui Snowden şi cât de mult au câştigat cei din est?

Depinde de ce se înţelege prin „cei din est”. Defectarea lui Edward Snowden a fost un fel de „brand”, un fel de „spectacol comercial” al intelligence-ului internaţional – în primul rând, pentru că nu a produs efecte cu adevărat de profunzime şi de valoare strategică, cel puţin nu acum, sau nu le cunoaştem noi. Dar cred că îşi va face simţite adevăratele efecte în viitor. Cel puţin nu în scurt timp. Ruşii de exemplu, prin filosofiile şi principiile şcolilor lor de spionaj, nu folosesc informaţiile obţinute prin defectare imediat şi nici direct. Este mai bine ca inamicul să nu ştie că ştii. I-a ajutat mult în istoria lor acest stil a de lucra. Moscova va scoate la un moment dat „asul din mânecă”, atunci când celelalte puteri se vor aştepta mai puţin.

Statele Unite au, în prezent, trei mari zone de interes pe linie strategică la nivel mondial. Înţeleg de la tine că Washingtonul se va concentra pe Asia?

Da. Părerea mea este că se va concentra pe ASIA. Mai precis pe provocările din Marea Chinei de Sud – arie corect denumită „butoiul cu pulbere al Asiei” de către R. Kaplan în ultima sa carte. Se poate observa, deja, această balansare din punct de vedere al intereselor strategice. Pentru SUA, China la momentul actual este mai importantă decât Federaţia Rusă. S-ar putea ca la un moment dat Washingtonul să spună Moscovei ceva de genul: „Vă las vouă în gestionare Europa, dar nu vă băgaţi peste interesele noastre din Pacific şi nu formaţi un bloc geopolitic şi militar cu Beijingul”. Dacă într-adevăr viitoarele evoluţii politice şi militare din fostul „Cordon sanitar” (prin interacţiunea cu Federaţia Rusă) vor degenera într-o aşa măsură încât ar afecta direct interesele americane şi implicit întreg echilibrul geopolitic transatlantic, atunci vom avea cu siguranţă o prezenţă militară americană în Europa, mai puternică decât ne vom putea închipuii. De ce să nu existe şi o „a treia oară”?

Moscova manifestă în ultima vreme o tendinţă imperialistă sub toate formele. Cred că ar putea fi percepută altfel din perspectiva strategilor ruşi. Nu este totuşi o măsură de autoapărare?

Poate fi văzută într-adevăr ca o acţiune de apărare a zonei de influenţă sau a acelei „vecinătăţi apropiate”. Există mai multe adevăruri. Şi aici, ca în alte cazuri, adevărul variază în funcţie de ce parte a baricadei se situează observatorul sau analistul. Multe dintre variabile şi ansambluri de factori sunt relative.

ISIS constituie ameninţarea nr. 1 pentru SUA şi Europa. Oare nu ar putea fi lichidată în câteva luni dacă s-ar dori acest lucru? Cine asigură teroriştilor acces la sateliţi, autoturisme de teren, informaţii etc.? Mă refer, printre altele şi la achiziţia de autovehicule de teren Toyota din Australia de exemplu.

ISIS reprezintă o ameninţare preponderent pentru Uniunea Europeană. Pentru creştinism mai mult dacă privim pe linie religioasă. Nu şi pentru SUA. Cel puţin nu într-o aşa măsură. În cazul Al-Qaeda, lucrurile stăteau invers. Nu observi ceva suspect aici? Un fel de verigă care lipseşte în algoritm. ISIS nu prea are nimic cu SUA şi nici un Israelul. Cel puţin nu direct.

Ai pomenit undeva despre o ciocnire a civilizaţiilor, confirmând cunoscuta teorie a lui S. Huntington. De acord. Se petrece. Dar nu cumva a fost programată pas cu pas, sau doar evoluţia firească a umanităţii actuale ne-a condus către acest punct?

Răspunsul aproximativ la această întrebare poate fi identificat în ceea ce ţi-am relatat undeva anterior despre planul de instalare a acelui Guvern Mondial. Se încearcă cumva ca acest sistem mondial de guvernare să ne fie prezentat la un moment dat ca singura „salvare” de la dispariţia rasei umane prin autodistrugere. Dar pentru asta „este nevoie” de încă un război mondial.

De asemenea, ai scris despre încercări de fuzionare a unor civilizaţii incompatibile. Perfect de acord. Să înţeleg că actuala ciocnire a civilizaţiilor ar fi efectul secundar al unei asemenea încercări?

Da. Actualul conflict civilizaţional dar şi degenerarea valorilor europene pot fi asimilare cu o tentativă eşuată de fuzionare a unor civilizaţii incompatibile. Ar putea fi vorba la fel de bine inclusiv despre o revanşă a coloniilor faţă de fostele nuclee imperiale, dar şi o reversibilitate a istoriei.

Proiectul Euroatlantic ar fi de fapt o unificare de civilizaţii diferite? Nu înţeleg.

Demersul strategic euroatlantic (binomul NATO – UE) nu a fost conceput strict ca o fuziune de civilizaţii, ci mai degrabă ca o contrapondere, o apărare a SUA împotriva unei posibile ascensiuni puternice către vest a URSS după 1945. O prevenţie pentru a nu fi ocupată întreaga Europă. Coşmarul unora dintre strategii americani din anii ‘50 era ajungerea sovieticilor până la Atlantic. Un „Reich sovietic” construit pe ruinele Reichului german ar fi generat într-adevăr mari probleme americanilor. O asemenea „tendinţă” a revenit cumva, dar nu se observă acum. Este vorba despre un posibil viitor imperiu eurasiatic suprapus peste ruinele imperiului comunitar european.

Ce scop a avut acea scurtă retragere rusă din Siria? Puterea de la Moscova chiar ar avea nevoie de armata în propria ţară?

Subiectul acesta nu are o relevanţă prea mare în prezent. Pentru că, ulterior, ruşii nu s-au retras efectiv din Siria. Dimpotrivă. Acolo a avut loc o mutare de „luare a pulsului” NATO, similar micilor mişculaţii din Caucaz.

Conform variantelor oficiale, scutul antirachetă din estul Europei a fost construit pentru a contracara ameninţările din Iran. În prezent SUA au semnat acel „pact strategic nuclear” cu Iranul. Ce să mai înţelegem?

O observaţie corectă şi pertinentă. Despre instalaţiile defensive inaugurate anul trecut la Deveselu se pot spune foarte multe – atât despre scopul lor în relaţia cu identificarea acelui „inamic” faţă de care ar trebui să ne protejeze, cât şi despre eficacitatea acestora într-o situaţie reală de ameninţare sau de atac. Atâtea variante cred că există în abordări, câte subansambluri include respectiva instalaţie. Se pare că raţiunile care au stat în spatele deciziei de a fi amplasat un asemenea obiectiv pe teritoriul României – inclusiv cele pur economice (fiind de fapt o investiţie) – depăşesc cu mult domeniul de percepţie a multora dintre noi. Mă refer aici, în primul rand, la informaţiile la care avem acces şi la modul în care mass-media (de toate categoriile) a tratat subiectul. Spun asta în contextul în care de exemplu, în structura instalaţiilor de la Deveselu există containere şi elemente complet sigilate, la care şi la informaţiile aferente lor nu au acces nici măcar nivelurile superioare ale NATO din Europa şi nici NSA din SUA. Mulţi ani ne-am tot plâns sub diverse forme şi pe diverse canale cum că „nu mai vin americanii” sau că „de ce nu investesc direct americanii în apărarea României?”. Acum, când – probabil într-un al doisprezecelea ceas – avem ceva (bun, rău – nu avem de unde şti) a început contestarea eligibilităţii unui asemenea demers. Ideea de bază care ar trebui luată în considerare atunci când ne gândim la elementele sistemului AEGIS ASHORE amplasate pe teritoriul României, este aceea că scopul unui echipament defensiv – indiferent de puterea şi de complexitatea acestuia – este acela de a apăra şi atât din punct de vedere operaţional. A apăra în sensul pur al termenului, nu de a apăra faţă de un inamic anume sau faţă de o entitate beligerantă nominalizată. De exemplu, un tanc pe câmpul de luptă poate lovi la fel de bine un tanc inamic sau chiar unul aliat în cazul unei erori sau… dacă unul aliat îşi întoarce turela spre celelalte aliate. Identitatea inamicului (a ameninţaţilor în general) se poate schimba, fiind o variabilă. Protecţia însă, starea de securitate regională sau zonal, cum vrem să o denumim, este preferabil să rămână o constantă, indiferent dacă identificăm sau nu pe termen scurt o ameninţare directă. Doar atunci am fi cu un pas înaintea oricărui inamic potenţial. Un principiu de profunzime pe care mulţi formatori de opinie îl eludează în analizele media. De ce ne limităm să evocăm doar Federaţia Rusă sau Republica Islamică Iran atunci când se încearcă justificarea scutului? Cât va mai fi valabil acel acord nuclear cu Teheranul – acord care se pare că în viziunea unora ar conduce către nonsens existenţa scutului antirachetă din estul Europei? De unde ştim exact că, într-un viitor apropiat (deja cuantificat probabil la nivel de analiză strategică americană) Coreea de Nord nu va dobândi capacităţi sau vectori eficienţi de a lansa lovituri nucleare precise către Europa? De asemenea, de unde ştim că „butoiul cu pulbere al Asiei” (regiunea Mării Chinei de Sud – evocată undeva anterior) nu va exploda şi astfel relaţiile cu SUA – China şi implicit UE – China nu se vor degrada într-o aşa măsură încât cea din urmă ar putea devenit o ameninţare militară directă pentru întreg spaţiul european? Cum vor evolua lucrurile în viitor în arealul Israelului? Întrebările pot continua. Trebuie să adoptam gândirea preventivă şi să anticipăm cel puţin două-trei mutări pe „imensa tablă de şah”. De aceea, ar fi bine să nuanţăm interpretarea atunci când unii au decis că ar fi necesar un sistem antirachetă aici la noi. Într-o altă ordine de idei, o mare parte din vina că, după aproape 15 ani de la includerea în NATO, România nu a reuşit să îşi sporească efectiv capacităţile defensive pe partea „hard” (cu mici excepţii pe linie de intelligence militar) ne aparţine nouă românilor, nu americanilor şi nici ocultei mondiale. Unul dintre dezavantajele ascunse pe care le implică aderarea la o alianţă militară – exclusiv în cazul statelor mici – este acela că se diminuează în timp iniţiativa de consolidare a unei apărări proprii şi eficiente, deoarece decizionalii aliaţi locali (periferici) se bazează exclusiv pe protecţia acelor aliaţi foarte puternici şi îndepărtaţi. Apariţia unei „lebede negre” într-un asemenea caz, care pune greu la încercare adeziunea de facto a respectivei alianţe, poate lăsa complet descoperiţi membrii mici şi periferici, aceştia nemaiavând timp în caz de neprevăzut să se înarmeze îndeajuns. „48 de ore” pot însemna o eternitate în situaţia unui atac militar masiv împotriva unul membru periferic şi nu foarte puternic înarmat.

Ce este proiectul Heartland? Din cine este format?

Termenul Heartland nu desemnează un proiect şi nici nu este constituit administrativ din cineva anume. Nici de state, nici de organizaţii. Constituie un concept geopolitic destul de vechi, fiind introdus de către geograful englez Sir Halford John Mackinder, acum peste 100 de ani. Conceptul face referire la existenţa şi interacţiunea unor ,,zone pivot” în blocurile continentale – în special cel format din Europa şi Asia. Heartland-ul (denumit şi „pivotul istoriei”) este localizat undeva în mijlocul Eurasiei, în sudul Siberiei şi la nord de China. Un alt perimetru denumit Rimland înconjoară acest Heartland. Circumscris Rimland-ului, teoriile geopolitice ruseşti localizează ceea ce este cunoscut ca fiind „Inelul Anacondei”. România face parte din Rimland, de asemenea identificat de ruşi ca fiind „vecinătatea apropiată”.

Ai susţinut faptul că „aliaţii surpriză” ai Federaţiei Rusie din UE pot fi activaţi la momentul potrivit. Crezi că se poate materializa un astfel de scenariu?

Nu există certitudini pentru a susţine vehement aşa ceva, fiind doar o bănuială. Doar o situaţie conflictuală armată neaşteptată poate afirma sau infirma acest lucru.

Sunt de acord cu faptul că în era informaţională orice ameninţare poate fi identificată din timp util. Întrebarea este dacă conflictele armate de mare amploare mai sunt posibile? Mă refer la războaiele în forma lor clasică.

Da. Cred că mai sunt posibile. Istoria nu s-a sfârşit şi nici nu s-a „aplatizat”. În perioada dinaintea lui 1939 foarte mulţi nu concepeau şi nu credeau că ar mai fi posibil un alt război atât de sângeros ca cel încheiat în 1918, denumit şi „Marele război”. Iată că a urmat unul şi mai sângeros. Popoarele au memorie colectivă.