Cândva, cu ani în urmă, nu puţini, am lecturat destăinuirile lui Alexandre De Marenches, după ce condusese timp de 11 ani serviciile secrete franceze, record de longevitate, dar şi de mutism, fără a-şi fi arătat vreodată faţa şi fără a fi strecurat aluzii măcar în presă, dintr-un post expus capriciilor politicii şi riscurilor profesiei. Am înţeles un lucru: contele De Marenches era prin profesie sau mai degrabă prin ocupaţie un om discret. Biografia lui oficială încăpea în puţine rânduri. Era un senior. Om de reflecţie şi de acţiune. Cartea se numeşte „Consilier de taină al puterii” (Ed. Humanitas) şi a avut ca autori o tenace ziaristă, Christine Ockrent, şi o figură a serviciului de informaţii franceze, Contele Alexandre de Marenches, mare ofiţer al „Legiunii de Onoare” şi unul dintre puţinii străini decoraţi de Regina Angliei cu „Ordinul imperiului britanic”. Patron al unei instituţii burduşită cu tehnică electronică sofisticată, păstra cu un arhaism nu lipsit de cochetărie dispreţul pentru bani, simulacrele puterii, simţul luxului şi al umorului. Avea simţul onoarei şi conştiinţa de a-şi servi ţara. Un sistem de valori care se armoniza cu propriile convingeri putea fi comprimat într-un cuvânt: libertate. În viziunea noastră despre Serviciul Român de Informaţii abundă clişeele. Curiozitatea, dar şi rigoarea au fost împinse de presa autohtonă în explorarea umbrelor puterii, cu precădere după evenimentele din ultima vreme. În felul lor insolite. Cu consecinţe, de acum cunoscute. Opt ore au durat audierile, la Comisia de resort a Parlamentului a conducerii SRI. După care, directorul celui mai important serviciu de informaţii al ţării, Eduard Hellvig, a ţinut un speech, deloc plat, chiar interesant, pe un ton lipsit de orice emfază, dar şi inhibare, reamintind de omul politic important, în urmă cu nişte ani, când era chiar eminenţa cenuşie a liberalilor. A spus destule lucruri lămuritoare. Bineînţeles, nu tot ce se aştepta. În continuare, parlamentarul social-democrat Adrian Ţuţuianu, preşedintele Comisiei, a răspuns, cu răbdare calibrată, curiozităţilor, în exces, ale presei. Nu puţine, cum spuneam, bineînţeles nu discrete, nu toate cu răspunsuri posibile. În democraţie, fiindcă în alte regimuri politice problema nu se pune, informarea şi informaţiile nu fac casă bună. Şi atunci, dezinformarea şi meandrele ei ascund şi mai mult realitatea. Totuşi, trebuie să fii naiv sau ipocrit ca să pretinzi că îi poţi face să se confeseze, fără „linie roşie” pe cei, pe care simţul onoarei, exigenţele profesionale îi obligă să tacă sau mai de grabă să mintă în numele aşa-zisei raţiuni de stat. Serviciul Român de Informaţii este, dacă putem spune aşa, unul destul de articulat şi poate chiar omnipotent. E o impresie. Întrebări retorice precum „cine sunt acoperiţii din SRI şi pentru cine lucrează aceştia?”, apărute în presa noastră de ieri, trădează deopotrivă şi amatorism jurnalistic şi multă prostie. „Suntem conştienţi de lucrurile care s-au vehiculat în spaţiul public şi vă garantez că le voi trata cu toată responsabilitatea”, a afirmat Eduard Hellvig, după audierea în Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra SRI. În condiţiile existenţei unei legislaţii decrepite în domeniu, cadrul juridic în care acţionează intelligence-ul românesc, s-a subliniat, trebuie rebranşat la noile provocări. Şi Eduard Hellvig, şi mai ales Adrian Ţuţuianu, n-au avut miercuri o zi uşoară. Din atâtea şi atâtea motive. „Pândită” ar fi fost eroarea lor, chiar de exprimare. Nu de fond. Fiindcă şi colaborare fertilă şi deplină transparenţă… nu se poate. Serviciul Român de Informaţii are un rol bine definit în această perioadă agitată, în care azimutul nu îl dă – să ne înţelegem – „cazul Sebastian Ghiţă”. Că se încearcă un viraj de comportament, altminteri remarcat, în relaţia Comisie de Control – SRI s-a subînţeles, statutul de vedetă nerevendicându-l nici una din părţi. Ar fi regretabil ca pe fondul celor petrecute, în ultima vreme, să se estompeze din munca agenţilor de informaţii, aflaţi la datorie, chiar dacă şi aşa ceva s-a urmărit. Seduşi, într-un fel, de teribila Comisie de control a Congresului SUA asupra CIA, se încearcă inadecvate… paralelisme. Deşi, fiecare are sosul ei propriu.
