Sunt, tot ce se poate, un nostalgic. E o acuză pe care câţiva cititori ai acestor pagini mi-au avansat-o, chiar dacă nu – cu toţii şi nu întotdeauna – în termenii acelei zeloase şi acerbe dispute în care ne complăcem de câţiva ani buni înăuntrul unei societăţi mai radicalizate ca nicicând.
Căzută din belşug în aceste ultimele zile şi nopţi, ninsoarea aceasta, departe de a mă tulbura, îmi readuce puritatea unor insomnii mai vechi: ale copilăriei, fireşte, când, furişat la fereastra aburită sub vraja trosnetului lemnelor din sobă, contemplam nesfârşitul al pe firul unor visuri înaripate de cine ştie ce neliniştite năzuinţe.
Ninge şi acum cu fulgi zburătăciţi de uşoara adiere a unui vânticel încă destul de îngăduitor cu noi. Şi nu-mi pot scoate din minte sub nicio formă un gând ce mă răscoleşte în ultimul timp: ce împiedică oare, în adâncul sufletelor noastre, pulsiunea acelei împăcări cu noi înşine şi cu ceilalţi? Ce fascinaţie dementă întreţine, cu un sârg nebun, această vrajbă instalată în lume? De parcă duhul răului ar fi ieşit din coclauri neştiute şi ne pune la cumplite încercări.
Ştim, de-acum, nu trăim în „cea mai bună dintre lumile posibile”. Fiindcă nici nu există o asemenea lume. Ştim şi că în alcătuirea misterioasă a fiecăruia dintre noi îngerul şi demonul convieţuiesc; confruntarea dintre bine şi rău nu e niciodată dinainte decisă; născuţi pentru suferinţă, bucuria rămâne totuşi nu doar o pură şi ispititoare năzuinţă, ci şi o recompensă pentru fiecare victorie înfăptuită cu cuget curat şi cu inima deschisă.
Troienele de zăpadă, întinse peste casele şi câmpurile din copilărie, revin acum în memorie ca un memento că, totuşi, bunătatea din noi nu s-a stins iremediabil, că, dincolo de zarve şi de necazuri, de neîmpliniri şi de lipsuri, împăcarea mai este posibilă. Înţelepciunea este senină, are puritatea zăpezii imaculate ce se aşterne băsmuitoare peste Ţară şi peste Lume.
Pacea, în ipostaza ei sustrasă vreunei axiomatici politice, fie aceasta şi „corecte”, nu există în realitatea clipei, a zilei, a anilor. Şi nu există probabil fiindcă nu-i altceva decât …scurtul răgaz dintre războaie, aşa cum o definea cu aproape şase secole în urmă Erasmus.
Există conflicte deschise ca nişte mari şi odioase strigăte de durere peste tot, tocmai în aceste zile: de la Cairo la Kiev, de la Kabul în Irak, prin nu ştiu ce colţuri ale Africii, mor oameni, se distrug valori, în iureşul unei uri pe care nici un înţelept, nicio filozofie şi nicio ideologie n-o poate explica. Trăim în imperiul instinctului primar cu nechibzuinţa unor barbari din negurile istoriei.
De aceea, să-mi fie îngăduit, sub semnul „indecent” al nostalgiei după zăpezile copilăriei, să mă întreb, cu o înfrigurare mai inclementă decât a iernii, dacă împăcarea dinăuntrul nostru mai este posibilă. Şi dacă speranţa nu moare niciodată, cum credem a şti, atunci belşugul acestor zăpezi binecuvântate ne-ar putea dărui, dacă nu garanţia unei năzuinţe pierdute, atunci măcar sensul unei căutări de noi înşine.
