Şi dacă „ordinul” ministrului Educaţiei pică… în instanţă?

0
46

Mircea-Dumitru-Ministrul-Educatiei-interviu-LM_9511-512x288Domnul ministru al Educaţiei, prof. univ. dr. Mircea Dumitru, extras din funcţia de rector al Universităţii din Bucureşti (7 iulie 2016), a dobândit deja o rezonabilă vizibilitate publică, prin demersurile sale, majoritatea bine primite. Nu le mai enumerăm. În cadrul sesiunii online „De vorbă cu ministrul tău”, iniţiată de Ministerul pentru Consultare Publică şi Dialog Civic, potrivit site-ului news.ro, ministrul Mircea Dumitru a anunţat că „va semna luni un ordin care va stabili numărul maxim de ore pe care un elev îl poate petrece într-o zi facând teme pentru acasă”. Profesor universitar la Facultatea de Filosofie – Catedra de Filosofie teoretică şi logică – din Bucureşti, Mircea Dumitru este şi părinte, potrivit propriului CV. Cu alte cuvinte, trebuie ţinut seama de detaliu, în sensul că poate fi bănuit a şti ceea ce vorbeşte, când referirea domniei sale îi vizează pe elevi. Deşi impresia generală este că decizia enunţată pare pripită, ca să nu spunem cazonă, sau insuficient argumentată. Ministerul Educaţiei nu este legiuitor, cum spune domnia sa, din neatenţie. Dar alta e problema. Programa şcolară este realmente încărcată şi sunt zile în timpul săptămânii când, la liceu, orarul elevilor se dilată până la şapte ore de curs. Recomandarea ca la clasa „zero” să nu fie date teme pentru acasă, iar la clasele primare timpul alocat temelor să nu depăşească „o oră”, poate fi discutabilă. Se omite faptul că, în sistemul de educaţie european, după orele de curs urmează partea de afterschool.  Şi o spune un prieten al literelor, ai cărui nepoţi îi narează aproape cotidian cât de grele au fost temele, nerămânând „timp de recreaţie”. Cu toate acestea, un ordin al ministrului Educaţiei, în acest sens, ar putea fi uşor contestat în justiţie, şi desfiinţat ca orice act administrativ. Mircea Dumitru îşi nuanţează însă, la un moment dat, pledoaria, destul de incitantă, şi spune: „Sigur că e o chestiune care trebuie după aceea rafinată, într-un mod mai subtil de către fiecare dintre profesorii noştri, dar ei trebuie să se gândească… că există un prag, o limită de tolerabilitate, pentru un elev care se află la o vârstă fragedă”. Problema unei curricule bine dozate nu este nouă şi nici epuizată. Mircea Dumitru lasă impresia unui intelectual autentic. Ceea ce indiscutabil şi este. Trăieşte conform cu ideile sale. Păscut de gânduri. Confiscat de întrebarea insolubilă cu privire la sensul lucurilor. În această postură reflexia este definitorie. Ca ministru, în schimb, trebuie să ia anumite decizii. Cea la care s-a referit pare, cum spuneam, pripită, insuficient calibrată, şi tocmai caracterul ei imperativ – dincolo de orice îndoială – nelinişteşte şi datorită faptului că argumentaţia este lapidară. Fiecare dintre predecesorii săi, majoritatea neavând aceeaşi altitudine intelectuală, a avut propriile puncte de vedere. De care s-a uitat. Einstein, în una din scrierile sale, reunind articole şi conferinţe, „Cum văd eu lumea” (Ed. „Humanitas”, 2005), referindu-se la chestiuni de educaţie, avertiza ab initio: „profan pe jumătate cum sunt în domeniul pedagogiei, de unde să-mi iau curajul de a expune opinii ce nu au alt temei decât experienţa şi opinia personală”. Einstein nu excludea faptul că viaţa şi sănătatea societăţii umane depind de şcoală, într-o măsură mai mare decât în trecut. Se eschiva de la predici moralizatoare şi opina că personalităţile nu se formează prin spuse şi auzite, ci prin muncă şi activitate. Cea mai importantă metodă de educaţie constând dintotdeauna în a-l antrena pe tânăr într-o activitate efectivă. Şcoala trebuie să urmărească tot timpul ca tânărul să părăsească băncile ei, nu ca specialist, ci ca o personalitate armonioasă, educaţia fiind „ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat la şcoală”. Putem accepta că Albert Einstein este depăşit, dar nu putem desconsidera tot ceea ce părintele relativităţii spunea.