A plouat bezmetic şi aiuritor în acest mijloc de septembrie. Şi ploaia, aşteptată toată vara (vorba poetului: E timpul, Doamne… Vara a fost lungă) a adus cu ea şi un frig atipic pentru un sfârşit de septembrie. Deturnat meteorologic şi el dintr-un firesc din care ne simţim alungaţi şi convocaţi la scandalosul spectacol al degradării unei societăţi – şi al existenţei cotidiene – deja livrate democraţiei prin… telecomandă.
„Globalizaţi”, „pioni” fără voie în jocul unor scenarii mediatice cu cât mai incitante ficţional cu atât mai „apetisante”, iată-ne prinşi în jocul malefic al unei manipulări ce ne-a torpilat copios simţul realităţii. Şi al realităţilor: acele obişnuite întâmplări şi trebuinţe cotidiene din care se conturează, cu bune şi rele, cu bucurii şi tristeţi, cu suişuri şi coborâşuri un destin pământean.
„Câmpul muncii” e expresie demodată, ba chiar retrogradă, reacţionară, recuzată din lexicul aprigilor propagandişti ai capitalismului fără faţă umană. Am devenit o societate de pensionari, de şomeri (cu acte şi fără) şi în care un disproporţionat procent al tinerimii spuzeşte, fără orizont, prin hârburile unor universităţi în mare parte clandestine. Activi, cu adevărat, mai sunt afaceriştii, mai mult ori mai puţin… întreprinzători, subordonându-şi, fiecare, câte un „regiment” de slujbaşi, remuneraţi şi trataţi sub imperiul profitului şi al prosperităţii opace la vreun imbold de solidaritate.
Şi tocmai într-un astfel de context-peisaj, dureros de precar, asistăm la un fel de întrecere (un reflux hipnotic şi coşmaresc al ciumatei „Cântări a… României!”) politic-populară în care abundă subiectele false, dezbateri care nu au, dincolo de aparenţe, aproape nicio legătură cu realitatea din Ţară. Nu există zi, seară, ceas în care, în lipsa unor ocupaţii ceva mai serioase, să ne refuzăm ispitei de a întinde mâna spre telecomandă şi, ca într-un număr al unui magician de la bâlci, să nu ni se servească încă un subiect „suculent” de gratuită distracţie. Mizerii prea-omeneşti – în fapt obişnuitele scârnăvii ale unor caraghioase vedete de ani buni simbriaşi în conturile unor instanţe oculte – ne ţintesc cu precizia unor lovituri deviaţioniste şi, astfel, ne închipuim protagonişti ai unui spectacol, când, în realitate, suntem trataţi ca nişte marionete în jocuri care nu ne privesc.
Să fie cumva telecomanda un instrument al diavolului? S-a spus, chiar de către minţi ceva mai luminate, că ea rămâne totuşi un garant al democraţiei, de vreme ce poţi să te aperi împotriva relelor, fie ele politice, morale, economice uzând de multiplele-i funcţii…
Şi dacă, în realitate, ca orice ispită (a păcatului) nerezistându-i şi sedus de dexterităţile magicienilor antrenaţi, în culisele unor fumegoase cercuri de interese, cazi în păcatul masivei manipulări?
O mare conştiinţă – estetică şi, aş spune, civică – a trecutului veac, Pier Paolo Pasolini, se arăta surprins, prin 1971, că intelectuali de prestigiu nu realizau pericolul pe care televiziunea îl reprezenta deja asupra naturii şi esenţei democraţiei. Vorbitul de pe sticlă – sugera el – e prin statutul lui autoritar, prin urmare, impune, nu propune, decretează, nu educă; e un discurs de sus, aşadar asumând de la sine un aer de superioritate care pretinde, conştient ori nu, o masă inferioară de destinatari, prin urmare, o masă de supuşi ori în curs de supunere. E drept, pe vremea aceea, nu cred că se inventase… telecomanda, însă terapia consta. la noi, în schimbarea canalului: pe bulgari, pe sârbi, pe un program ori altul, ori închizând cutia cu mirodeniile ei otrăvite.
Din fericire, avem acum telecomanda, pe post de jucărie fermecată care, când încape pe mâinile cui nu trebuie şi cui nu merită, poate acţiona ca o armă mortală.
Ce treabă are nea Gheorghe cu tenebroasa scenetă pusă în joc de cineva despre care cine mai ştie dacă se va mai pomeni peste un an-doi, ori chiar peste câteva luni? Mai ales că, după summit-ul recent de la dBratislava, jocurile par, ca în toţi aceşti ultimi ani, deja şi dinainte făcute?
Grav rămâne însă faptul de neiertat că, între timp, furaţi de jocul atâtor fumigene aruncate în eterul tot mai otrăvit, problemele reale ale ţării şi ale cetăţenilor săi sunt lăsate în vadul unei inerţii al cărei efect este senzaţia împovărătoare a unei stagnări, nepermise şi nemeritate.
Încât, cu rezerva unui licăr de luciditate, mai că-ţi vine să strigi: La loc (tele)comanda! ceea ce ar voi să însemne: Deşteptarea! Şi, încă şi mai mult, înapoi la realitate.
