Un gest civilizat, care n-a scăpat atenţiei!

În lumea sportului, francezii sunt orgolioşi şi nu cochetează decât cu marea performanţă. Sunt campioni mondiali la fotbal, la handbal feminin, au fost şi la handbal masculin, până recent, fiind botezaţi „experţii”, contează în multe alte discipline sportive, dar nu despre asta este vorba. Chiar în aceste zile găzduiesc CM de fotbal feminin şi presa alocă spaţii generoase echipei pregătită de Corinne Diacre, capabilă să urce pe podium. Luni seara, ca şi noi, francezii au avut emoţii la ultima partidă, din grupa C a Euro U21, în care „speranţele” lor au întâlnit „speranţele” României şi cum ambele reprezentative s-au calificat, graţie remizei (0-0), pentru Jocurile Olimpice 2020 de la Toyo, şi semifinalele competiţiei, presa din Hexagon n-a scăpat atenţiei, între altele, un detaliu cu o simbolistică aparte. Şi citez din L”Equipe: „A noter qu’ils ont applaudi la Marseillaise an avant-match”. Referirea viza pe cei 11.000 de suporteri români prezenţi în tribunele stadionului „Dino Manuzzi” din Cesena. Faptul că suporterii români au aplaudat, cu decenţă, vibrantul imn naţional al Franţei „Marseieza” n-a făcut altceva decât să confere calificării istorice, cum s-a spus, a frumoasei reprezentative de fotbal a României, dimensiuni speciale. O precizare: ministrul Sportului în cabinetul lui Eduard Philippe este o româncă, Roxana Mărăcineanu – ex-campioană mondială de nataţie –, care în repetate rânduri a mărturisit că nu ţi-a uitat ţara natală. N-am idee cum şi-a împărţit emoţiile doamna ministru, dar cu siguranţă poate apărea demnă în proximă şedinţă de guvern a premierului francez. Clipă… stai! La Cesena, dincolo de o partidă de fotbal, cu miza ei sporită, care nu rareori încinge în exces pe nu puţini, suporterii români au aplaudat, cum spuneam, imnul Franţei. Când, recent, la 8 iunie a.c., la o partidă din preliminariile Euro 2020, disputată la Konya, între Turcia şi Franţa, imnul francez a fost fluierat – episod de schizofrenie –, scandalul a fost imens, iritând inclusiv palatul Elysee. Nu mai continuăm. A fost o seară de vis. Dacă vom înţelege dincolo de vorbe de prisos, cât preţuiesc aplauzele calde ale suporterilor români, deloc un hei-rup civic, după intonarea imnului eternei prietene a României, Franţa, înseamnă că suntem deja, nu hiperemancipaţi, nu patrioţi de operetă, ci integraţi deplin şi demn unui scenariu european civilizat. Aşa cum ne stă bine, când etalăm faţete ale autenticităţii –fiindcă suntem francofili –, pe care ni le pun la îndoială atâţia şi atâţia. Bravo, România! Ne-am dori să întâlnim Franţa în finala competiţiei. Şi nimic mai mult. Nu mai pomenesc de alte împliniri robuste, pe mandatul deţinerii preşedinţiei rotative a Consiliului UE, din motive subînţelese. Mai exact, pentru a nu amesteca merele cu perele, oricum ar trebui să credem mai mult în noi, deşi ne-am obişnuit să fim… stigmatizaţi sau, poftim, marginalizaţi.